6 ani …

Noapte. Dorm agitat. Am avut o zi grea şi veşti crunte. Nu ştiu prea multe despre cancer, ştiu doar că nu te joci cu aşa ceva. Şi la un stadiu avansat, nici nu apuci prea mult. Cancer de colon. Pungă, anus contra naturii. Cuvinte urâte ce ascund multă suferinţă. A lui şi a noastră. Prezentă şi viitoare (nu ştim cât, dar moale nu poate fi).

Am văzut pentru prima dată un om la terapie intensivă, “ventilat” mecanic şi “adormit”. Nu este film, nu este poză, este un om prea important pentru a nu durea. Mă apropii de el şi văd blestemata pungă. Da, au dus până la capăt procedura, deşi nu ştiau nici ei ce vor găsi, când îl vor deschide. Respiră “automat” şi tubul îi deformează buzele.

Îi vorbesc şi cred că mă aude. Trebuie să mă audă, că am lucruri importante de comunicat. Că suntem acasă şi îl aşteptăm şi mai ales că mâine dimineaţă vom fi acolo alături de el, cu ochelarii lui de citit şi clar ziarele proaspte, mirosind nesănătos a tipar. Mi se pare că parcă mişcă puţin din buze, la auzul vocii mele. Sunt până la urmă lumina ochilor lui, e normal să reacţioneze, chiar şi sub anestezie totală. Trebuie să cred asta, oricât de copilărească este ideea, pentru că parcă uşurează situaţia.

Ajung acasă în atmosfera de înmormântare şi am subiect de discuţie. Acel posibil rictus (sau doar rod al imaginaţiei mele bogate) duce discuţia de la moartea iminentă la chestii mai dragi nouă, cum ar fi dragostea uriaşă dintre mine şi “ăl bătrân”.

Mi-e teamă că nici Mama Ana nu va supravieţui tragediei care ne-a lovit. Suferă de inimă de peste 40 de ani şi a fost ea de câteva ori aproape de a-i cere acces lui Sfântu Petru. Este absolut distrusă. Obosită, palidă şi aproape de un atac de cord. Am inspiraţia de a o “certa”: “Auzi, să te potoleşti. Sau vrei să mori înaintea lui? De noi cine are grijă?”

Suntem doi “cai” de oameni, dar sentimentele de mamă eroină şi bunică de nota 10 înving şi regăseşte puterea de a se detaşa, chiar dacă ştie că îl vom pierde pe unul dintre noi şi că situaţia noastră financiară şi aşa rea, va deveni dezastruoasă. Dar trebuie să trecem peste toate şi încă un pat de spital ocupat nu are cum să ne ajute.

Cam asta a fost ziua mea.

Sunt obosită şi agitată. De obicei adorm instantaneu, dar acum mă fâţâi prin pat. Mă tot gândesc la viitorul nostru sumbru şi la ce înseamnă boala aceasta cruntă. Şi nu ştiu de unde vom găsi bani pentru tot ce presupune tratamentul şi pentru viaţa de zi cu zi.

M-am trezit pe la 7.

De dincolo se aude vocea Mamei Ana. Şi pentru ea noaptea a fost un sfetnic bun. A apucat să doarmă puţin şi, la fel ca mine, s-a resemnat. Şi este gata să lupte alături de soţul ei şi de copii cu moartea care dă târcoale.

“Hai sus, să mergem la spital. Poate s-a trezit şi ar trebui să fim lângă el. Să îi ducem şi ochelarii, că ştii ce rău vede fără ei”.

Încerc să mă dezmeticesc şi eu, pentru încă o vizită la Judeţean, când sună telefonul. “Cine naiba poate suna la ora asta, murmur şi simt o săgeată prin inimă. Premoniţie? Cine ştie? Simt că nu e de bine. Răspunde tată-miu, cu vocea aia lui calmă, care pe secundă ce trece parcă se schimbă. Mulţumeşte amabil. Nu trebuie să spună nimic. Am înţeles.

Sar din pat suficient de repede încât să alerg în hol să mi se confirme că nu mai suntem patru. Mama Ana e în pragul infarctului, eu sar să o prind, să nu cadă, că asta ne mai lipseşte. Iese fulgerător din casă, plângând pe scări spre etajul patru. Îi tot spun să fie calmă, dar ştiu că sunt ilogică. Nu ai cum să fii calm.

Vecina de la patru şi veche prietenă de familie o preia şi plâng împreună, după care latura practică intră în funcţiune: omul ăsta trebuie şi înmormântat. Le las sus la discuţii şi planificări şi revin în apartament, unde văd un “mon pere” la fel de praf ca şi noi. Trebuie să merg la serviciu. Se presupune că am emisiune de la 10 şi chiar nu ştiu cum mă descurc.

Ajung în camera şi încep să “torn” hainele pe mine, timp în care cuget că din partea mea şi Cel de Sus e mort, dacă tot este surd şi orb. M-am rugat să îl lase în viaţă şi acum ne pregătim de înmormântare. Şi încă încerc să îmi imaginez cum ne vom descurca financiar acum că venitul cel mai mare dispare.

Pedalez într-o ceaţă de lacrimi. Nu văd la 2 metri, dar trebuie să ajung la radio. Mă mir că nu am intrat în vreo maşină sau pom, că eram total dusă pe altă lume. Niciodată nu mi s-a părut soarele mai nedrept. Era o zi frumoasă de mai, copii în drum spre şcoală, tineri fericiţi, verdeaţă … o zi perfectă dacă nu ar fi fost atât de departe de idealul acesta.

Au fost vreo 2 ore în care sincer nu ştiu ce am făcut clar sau cum au trecut. De la aflarea veştii am devenit un robot care ştia doar că are nişte “taskuri”, dar nimic mai mult. Simţeam deja o durere cruntă de cap (mereu păţesc asta când plâng), mă linişteam câteva minute după care îmi revenea în minte vreo frântură de amintire sau chipul lui şi o luam de la capăt.

M-am prăbuşit pe scaun în secretariat. Nu a trebuit să spun nimic, colegii şi-au dat seama că nu vin cu veşti bune. Directorul l-a chemat pe colegul de pe matinal şi l-a anunţat că tocmai s-a făcut cu 2 ore suplimentare. Secretara deja suna colega ce intra după mine să o roage să vină cu 2 ore mai devreme, pentru că eu nu pot lucra. Am fost anunţată că am liber până luni (era miercuri) şi că la contabilitate se poate rezolva să primesc şi un ajutor de deces, deşi nu era rudă de gradul I.

M-au îndemnat cu toţii să fiu tare şi mi-au repetat că îmi sunt alături. Au fost colegi minunaţi, ştiu că nu minţeau. Am trecut strada spre blocul lui iubi şi am dat buzna peste el. Nu se aştepta să mă vadă, nu aflase “vestea” şi era mirat să mă vadă la ora la care se pregătea să mă asculte. După cum m-am aruncat în braţele lui şi i-am umplut imediat tricoul de lacrimi a ştiut că lupta noastră cu cancerul a fost foarte scurtă şi că din păcate nu noi suntem victorioşi.

Mama lui a venit cu o idee interesantă. Că nu a suferit şi mai ales că noi nu am “tras” atât de mult. La faza în care s-a descoperit boala ar fi fost doar un traseu lung şi greu spre moarte, pentru că nu era scăpare. Dintr-o dată disputa mea cu Creatorul intra în altă fază. Deci poate că “decizia” de a tăia “aţa” nu era atât de nedreaptă pe cât crezusem. Am fi ajuns la sapă de lemn cu toate cele necesare tratamentului, cu şpăgile pentru medici (am plătit prima tranşă de bani pentru serviciile funebre cu mita pe care trebuia să o dăm chirurgului cu o zi înainte, dar nu ne-am intersectat atunci. Dacă oricum a murit, nu mai vedeam rostul “atenţiei”. Aveam însă destulă luciditate pentru a înţelege gravitatea situaţiei şi a nu învinui medicul pentru rezultatul tragic. Interesat de foloase materiale era clar, nu cred însă că era şi criminal.)

Că a fost o decizie divină bună sau nu … e irelevant.

Au trecut 6 ani de atunci. Ne rămân în amintire nişte zile înfiorătoare, momente în care m-am simţit total debusolată, în care timpul se oprise şi totul înţepenise. Sufeream cumplit şi nu îmi imaginez că durerea va trece.

Timpul le vindecă însă pe toate. Acum privim în urmă şi înţelegem că acolo sus cineva l-a iubit enorm. Că nu i-a permis o agonie prelungită, operaţii dese şi o viaţă de dependenţă faţă de familia sa. Ne-am redresat şi financiar, pentru că am intrat rapid în postul de “cap de familie”. Ne amintim o înmormântare frumoasă, cu onoruri militare (era ofiţer superior, pensionar, dar gradul rămânea), cu mulţi oameni care l-au condus pe ultimul drum, nişte vorbe tăioase aruncate de mine preotului (nu ştiu de unde l-am găsit pe Iuda ăla, dar m-am jurat că îl las pe Juni să îi rupă sutana, dacă mai calcă în casa mea) şi foarte multe lacrimi.

Ai mei sunt convinşi că ne-au rămas chiar mai multe de la el, eu, care par să fi luat destule din obiceiurile lui şi chiar din fizionomie. Mama Ana râde că uneori parcă îl vede pe el, când îi povestesc ceva turbată sau umblu prin casă. Sunt “botoasă” ca el, scriu la fel de frumos, vorbesc ca el … chiar doamna de la anunţurile de la ziar s-a uitat la poza lui, apoi la mutra mea şi a exclamat: “doamne ce asemănare.”

Mi-e greu să realizez unde în fizionomie ne “intersectăm”, dar pare-se că sunt destui mai perspicace decât mine. Nu mă deranjează comparaţiile pentru că noi doi am avut mereu o dragoste specială. Eu am fost băiatul pe care nu l-a avut niciodată (tată-miu a fost mereu un copil cuminte şi liniştit, spre deosebire de fiică-sa, rea cât 7 băieţi) iar el sursa de jucarii, distracţie şi draci, când ne mai luam la harţă.

Vineri va apărea anunţul în ziarul de morţi, aşa cum numesc unii Renaşterea Bănăţeană. Atunci sunt 6 ani de la înmormântare şi “piarista” mea de bunică ştie că vineri se cumpără mai multe exemplare pentru programul TV, deci avem “acoperire”. Dacă daţi de o poză cu un Lt.Col. “botos”, ziceţi şi voi un “Dumnezeu să îl odihnească în pace” … s-ar bucura.