Gu

Ne-am trezit cu el la ușă.

Mai exact, poartă, la casa noastră de la țară, luată acum câteva luni.

Mircea a pornit grătarul și mirosul de carne friptă i-a atras pe „vecini”: o pisică alb-negru și un câine scheletic. Nadia s-a repezit la el să-l mângâie, strigând încântată „gu” (de la dog, așa-l pronunță ea). I-am dat ceva de mâncare de la noi și s-au jucat până spre seară, când ne-am întors acasă.

Peste o săptămână iar ne-a vizitat, așa că la tura următoare am plecat pregătită cu mâncare specială pentru el.

Am aflat că stă la o familie din vecini, dar respectivii nu au nici bani, nici interes să aibă grijă de cei 3 câini ai lor. Gu este cel mai mic (pui), deci șansele să prindă ceva de mâncat, atunci când se găsește, sunt minime.

La o ulterioară vizită l-am văzut șchiopătând și o idee cam timid și față de noi. Vecina de lângă ne-a spus că stăpânii l-au lovit cu o sapă, îi rupseseră lăbuța din față (sau ceva de genul). Am înjurat urât mizeria asta de oameni care, nu doar că lasă un animal să moară de foame, dar îl și ologesc din te miri ce motive.

Am reușit în ceva timp să-l mai întremăm și a devenit șef peste proprietatea noastră cea nouă.

O însoțește pe Nadia peste tot și doarme sub mașină, când face și ea puțin nani. Momentan casa este încă ruină, deci nu se poate sta în ea, așa că petrecem timpul în curte și somnul de prânz îl face în mașină. Păzită strașnic de cuțu.

Duminică l-am găsit apatic și extrem de slab din nou, deși reușise să pună ceva pe el. Nu mânca, nu bea apă, abia se ținea pe picioare.

Am știut că este la capătul puterilor și m-a îngrozit gândul că Nadia va rămâne fără prietenul ei, pe care-l adoră pur și simplu.

L-am bocit mai ceva ca pe un membru al familiei și am decis să încercăm totuși să-l aducem în oraș. Dacă e să moară, măcar să știu că l-am dus la medic și am făcut tot ce s-a putut.

Ne-am întâlnit aproape de 10 seara cu un veterinar minunat, de la un cabinet pe care l-am mai „vizitat” cu Junior, primul meu câine, care a murit acum un an. Dr. Bolte l-a salvat pe Juni, când avea doar 3 ani, tot la ei am apelat disperată cu Gu, mai mult mort decât viu.

Ne-a preluat colegul său, doctorul Mihai Sârbu, cât se poate de simpatic și de doritor să ajute. Ne-a spus că trebuie consultat la clinică, dar i-a dat preventiv un antibiotic și ceva vitamine. Plus niște pastile, în caz că are diaree.

L-am adus în balcon și a zăcut acolo. I-am dat apă cu pipeta până spre 1 noaptea, am dormit până pe la 4 și iar m-am trezit să văd de el.

Rezista eroic, deși era clar că nu mai are suflu prea mult.

Ziua întâi

A trecut noaptea, nu am găsit deci în balcon un câine mort.

L-am dus afară în brațe (stăm la patru și e cam greu pentru un asemenea câine sleit de puteri să facă alpinism) și a făcut un pipi. Bun, deci rinichii sunt funcționali.

A mâncat puțină carne fiartă de pui și l-am urmărit să văd dacă vomită sau face diaree. A ținut mâncare în el, cu excepția după-amiezei, când a vomitat în mașină, în drum spre doctor.

De acolo am aflat că nu are jigodie și aparent nici parvoviroză. E aprox. sănătos, doar mort de foame.

Spre seară însă a fost iar pe punctul de a ne părăsi prematur.

Ochii sticloși, nu mă mai băga în seamă, zăcea fără vlagă. Am știut clar că este în punctul din care se poate să nu-l mai aduc înapoi, deși diagnosticul îmi dăduse atâtea speranțe.

Mircea s-a ocupat de Nadia, iar eu i-am dat apă cu pipeta și l-am tot „bâzâit” până am observat că răspunde ceva mai bine.

Apoi a mâncat puțin, l-am dus în spatele blocului la pipi, după ce a adormit Nadia și m-am pregătit pentru încă o noapte de dat apă cu pipeta. Culmea, a găsit în el niște resurse de energie, așa că pe la miezul nopții dădea semne că se descurcă singur cu mâncarea și apa de lângă culcuș.

Ziua a doua

M-am trezit dimineața și l-am găsit destul de vesel. Mi-era suficient că este viu, de restul urma să ne ocupăm noi.

A ieșit la plimbare scurt, a făcut încă un pipi și a avut multă poftă de mâncare.

Pentru că nu mai trebuia să mergem la medic, ne-am concentrat pe recuperarea lui. L-am plimbat, l-am hrănit și Nadia s-a jucat cu el, bucurându-se că-l vede o idee mai vioi.

A fost o zi fără alte surprize, așa că ne-a dat speranță că poate totuși reușim o minune.

Ziua a treia

La 8 m-am trezit și l-am luat pe Gu în brațe, să facă no.1. Nadia a fost și ea prezentă la datorie, așa că ne-am prezentat elegante în spatele blocului, în pijamale.

Gu era în mare vervă, a fugărit-o un pic, ca în vremurile bune, a făcut pipi și s-au distrat matinal.

A mâncat cât 10 câini, așa că l-am lăsat să se odihnească și am plecat la shopping de mâncare și de zgardă.

Nadia a pus ochii pe o zgardă roz, dar am reușit să o convingem totuși că potaia nu e Barbie, așa că i-am luat una roșie. Aveam deja o lesă luată de Mircea acum câteva zile, așa că, după ce am culcat fata de prânz, mi-am luat al doilea copil în brațe, niște batoane-recompensă în buzunar și am purces la îmblânzit lesa.

S-a comportat destul de bine, deși este clar că nu e obișnuit. Am stat afară mai mult de jumătate de oră și a reușit și no.2 să facă. Deci aparent chiar e OK: mănâncă, se joacă, face tot ce trebuie.

Seara a făcut spectacol în parcul blocului cu Nadia; nu am mai văzut-o niciodată atât de veselă, deși în general este foarte efervescentă.

Acum facem eforturi să-l punem pe picioare. Voi posta aici poze noi cu el, să putem vedea împreună progresul.

Chiar sper să se facă bine și să aibă parte de o viață normală.

UPDATES:

1 septembrie 2016 – are aproape 14 kilograme. A luat al doilea vaccin. Medicii lui sunt încântați de evoluție.

18 septembrie 2016 – ne-am întors din vacanță și l-am preluat de la o prietenă de familie. L-a ținut la curte cât am fost plecați și l-a hrănit exemplar. Are spre 17 kilograme, e tot mai mare.