Acum aproape 5 luni, când ne făceam planurile pentru 2020, nici cel mai prăpăstios dintre noi nu și-ar fi imaginat ce urmează. Ne-am plătit călătorii, ne-am făcut „resolutions”, ne-am bucurat de viață. În multe țări au fost niște ani destul de decenți, lumea s-a descurcat, nivelul de trai a fost OK.
Apoi a venit acest șoc.
Suntem blocați prin case, facem lecții ore întregi cu copiii, sistemul de învățământ este bun sau prost, depinde de țara în care ești, este număr record de șomeri, s-a dus in bot economia peste tot și, mult mai grav, au murit deja aproape 200 de mii de oameni.
Nici acum nu știm ce va urma, nu știm dacă vom rămâne sănătoși, nu știm dacă peste câteva săptămâni nu vom fi și noi cenușă într-o urnă.
Nimeni nu este în siguranță
Acum câteva săptămâni mă irita lejeritatea cu care oamenii spuneau „lasă, mor numai bătrânii”, de parcă asta ar fi OK. Pentru că și noi avem bătrâni în familie și sincer mi-i doresc alături de noi ani mulți de acum înainte.
Ce înseamnă „eh, avea comorbidități?”
De ce ar fi scuzabil să moară diabeticii, cardiacii sau suferinzii de boli pulmonare? Am urmărit situația toate aceste luni, cu groază, pentru că locuiesc în cel mai afectat stat din lume și probabil orașul cu cele mai multe cazuri (sau pe aproape).
Mă tot gândesc la bunica mea, care m-a crescut de la 5 ani și mi-a fost mamă.
La 40 de ani suferea deja de boli cardiovasculare. A avut 5 infarcturi de la 50 de ani în sus. Primul l-a făcut când aveam eu 8 ani. Apoi tot așa, la câțiva ani, ne distram cu ambulanțe, spitalizări, stres. La 60 și ceva de ani a făcut cancer mamar. La 84 s-a trezit cu un cancer pulmonar, care i-a curmat și viața.
A murit la 86 de ani.
Mi-a fost mamă timp de 34 de ani, m-a văzut crescând la ea în casă, m-a îngrijit ca pe copilul ei (deh, mereu a spus că sunt copilul ei), m-a văzut măritată, și-a cunoscut și strănepoata.
Cum ar fi fost viața mea dacă, pe când avea „comorbidități” ar fi răpus-o o pandemie? Nici nu pot să-mi imaginez. Probabil eram încă o viață distrusă într-un orfelinat românesc. Sau un fel de cenușăreasă, în casa mamei „adevărate”… Oricum, tot ce am putut obține în viața asta nu ar fi existat, pentru că nu ar fi avut cine să aibă grijă de mine, să mă educe, să nu doarmă noaptea de grija mea.
Au murit aproape 200 de mii de oameni. Au lăsat în urmă durere și neputință.
Chiar dacă au avut 100 de ani, cineva îi plânge. Iar cei tineri, care și-au lăsat partenerii de viață în urmă și copiii pe viață îndurerați .. of, nici nu pot termina acest gând.
Nu e OK că au murit bătrâni, nu e OK că au murit bolnavi, nu e OK că au murit oameni. Un singur suflet secerat de mizeria asta de boală și era PREA MULT!
Că tot vorbeam că nu e nimeni în siguranță …
Am 42 de ani, fac mișcare, sunt perfect sănătoasă. Și mă tem. Nu mă tem neapărat de boală, că le ducem pe picioare, dacă se poate. Dar mă gândesc că am un copil de 6 ani care are nevoie de mamă. Și de tată. Un alt exemplar sănătos și sportiv.
Dar, revenim, nu au murit doar cei care sufereau de boli grave. Nu au murit doar cei de 90 de ani. Au murit destui tineri. S-au stins după ce medicii le spuneau familiilor „stați liniștiți, e sănătos. Poate lupta corpul”. Și corpul nu a putut lupta și inimile celor dragi s-au împietrit de durere și de șoc.
Gândiți-vă că vă poate omorî. Și stați în casă!
Nu se mai poate trăi de pe azi pe mâine
Acum o lună și ceva Guvernatorul Cuomo ne-a anunțat că intrăm în carantină și că ar fi bine să ne luăm ceva mâncare, cât să ne țină 2 săptămâni, pentru a putea sta în siguranță acasă.
Ghici ce s-a întâmplat?
Mulți americani au mai așteptat câteva zile, pentru că nu aveau 300-400 de dolari să își facă o aprovizionare. Cu cardurile de credit la maxim și fără niciun dolar economisit, e cam greu sa pornești pe nepusă masă la cumpărături. Asta în condițiile în care alții, dacă au avut fondurile necesare, și-au făcut aprovizionarea de 2-3 săptămâni deja.
În prima lună de lockdown aproape o treime dintre americani nu și-au putut plăti chiria. Prima lună, da? Când, teoretic, încă mai aveau salariul în curs de primit. Încă nu știm ce va fi la 1 mai, dar se preconizează că va fi și mai rău, în condițiile în care peste 20 de milioane de americani sunt șomeri.
Acum câteva luni toată America se bucura că merge economia bine de tot. Șomajul era la un minim istoric, statul New York cel puțin, că de ăsta de interesează, o ducea de minune, banii curgeau în stânga și în dreapta.
Viața e ce ni se întâmplă, cât suntem ocupați să facem planuri
… vorba lui John Lennon …
La început de an am cumpărat bilete de avion, cazare în Croația, că deh, planurile erau mari. Soțul avea să meargă în România 5 săptămâni, eu cu Nadia aveam 2 luni bine planificate în Europa: o lună în Italia, 2 săptămâni în Romania și 2 în Croația.
La revenirea în State pe Mr.Dojo îl aștepta un job de inginer.
Acum?
Nu mai știm. El nu mai pleacă în Ro, că trebuia să plece mâine. Noi probabil nu pupăm Europa. De job nu știm, că New York este în lockdown încă o lună și, la o criză țeapănă ca și cea care vine, construcțiile sunt printre primele care cad.
Acum pur și simplu nu mai planificăm, cel puțin următoarele luni. Stăm cuminți și mai vedem.
E plin de informații false
Este șocant câte prostii se pot citi zilele astea.
Scria pe un site de 2 parale că fumătorii sunt avantajați în pandemie, că nu îi afectează COVID-19 așa de rău. Asta în condițiile în care WHO (OMS) și CDC, cele 2 mari foruri medicale „urlă” peste tot că orice afecțiune pulmonară poate agrava această boală. Majoritatea tinerilor de aici care au murit au fumat, au vapat sau au consumat marijuana.
Și, când ai deja aproape 15 mii de morți într-un singur stat, probabil știi ce vorbești.
Luați-vă informațiile de pe www.who.int, de pe www.cdc.gov, situri medicale și ziare serioase. Sputnik.md și universul nu intră la această categorie. Căutați pe google informațiile, înainte de a le da mai departe. SE MOARE de boala asta, hai să nu dezinformăm mai departe, că poate avem, fără să știm, vieți pe conștiință.
Nimeni nu are grijă de noi, nimeni!
Este o mare „trezire” pentru toți să realizăm că Statul nu ne protejează, că medicii mai dezertează, când e vorba de viața lor (și zău dacă pot să-i condamn, că și eu doresc să trăiesc cât mai mult pentru copilul meu), că magazinele se golesc când ți-e lumea mai dragă, firma pentru care erai indispensabil te dă afară la prima adiere de lipsă de facturi plătite etc.
Este o lecție dureroasă.
Totul a pornit dintr-o țară în care omul în sine nu contează. Ah, mor niște oameni? Dă-i dracului.
Ne povestea vecinul chinez niște chestii acum 4 luni de m-am șocat. China nu dă 2 bani pe viața „supușilor” și, normal, nici pe viețile noastre.
Guvernele fac planuri de câți morți își pot permite, parlamentarii noștri se testează de COVID, în timp ce medici și asistenți mor infectați. Patronii dau afară în stânga și în dreapta, că doar nu-și asumă ei niște pierderi. Și, din nou, când e vorba de a alege între a-ți hrăni copilul sau copilul altuia, vei alege mereu familia.
Toate politețurile noastre, toate așa-zisele prietenii și colegialități se duc pe copcă, atunci când ești într-o situație extremă.
Suntem plictisiți, dar e mai bine decât să fim morți
Sunt cu copiii de acușa două luni în casă. Nadia și nășică-sa cu 8 ani mai mare. Cică lucrez de acasă, ceea ce s-a cam dus naibii de 2 luni. Și începusem anul atât de bine.
Copiii mai au un pic și o iau razna. Au lecții multe, ies puțin din casă (am noroc de o parcare goală în spatele casei, de joacă fata niște tenis). Nu mai fac activități (înot și echitație a mare, tenis și înot fie-mea), le este dor de școală și de colegi.
Ne temem.
Așa miștocară și relaxată cum sunt, mă gândesc tot mai des că ne putem îmbolnăvi. Că putem muri. Ce aș face văduvă la 40 de ani? Cum ar crește copilul meu fără un părinte? Fără doi?
Este stresant să locuiești într-un asemenea focar. E sufocant să nu știi nimic sigur. Am făcut deja COVID? Dar fie-mea? Suntem imuni? Nu suntem? Ne putem îmbolnăvi? Am supraviețui?
Din păcate încă multe săptămâni nu vom ști nimic. Vom trăi sufocați de stres, că poate ne lovește. Că poate se îmbolnăvesc ai noștri din România. Oricum nici la înmormântare nu am putea merge. Nu știu cum voi înscrie copilul, dacă a luat examenul de Gifted and Talented. Nu știu dacă mai începe tenisul, că acum la Flushing Meadows e spital. Dacă mai mergem in vacanță sau stăm până la iarnă în casă.
Ce știm este că TREBUIE să fim disciplinați. Da, să stăm în casă, deși e greu. Să nu ne îmbolnăvim noi sau cei dragi. Să avem răbdare cu lecțiile copiilor, deși ne vine să-i strângem de gât de 10 ori pe zi. Și pe profesori, miniștri și ce-o mai fi. Să facem partea noastră pentru ca acest coșmar să se termine. Până la urmă se va termina. Vom putea din nou călători. Ne vom îmbrățișa din nou părinții aflați la mii de km distanță sau la câteva străzi.
STAȚI ÎN CASĂ! Vom reuși!
PS: poza este din timpul vacanței din Croația, că tot spunea Mircea că nu o găsește. Veneam din plimbarea tradițională în Albania și oprisem mai sus de Budva. Îi place, pentru că arată cum încercăm să-i deschidem fetei orizontul (motiv pentru care am și emigrat). Ne dorim pentru ea un viitor frumos și-l vom construi pas cu pas.
