Negru, maro, roşu, galben, verde şi albastru … “număr” în gând cele 6 beţişoare care lasă în urmă o dâră de culoare. “Tată, dă-mi-le mie”, mă mâţâi în faţa bărbatului de peste 50 de ani, în uniformă şi cu o stea pe epoleţi. Parcă. A trecut mult de atunci, ştiu că era maior. Nu i-a plăcut niciodată să fiu “miorlăită”, dar acum este bucuros că mă are acolo. “Să vadă domnul Comandant ce fată are Moş Gheorghe”. Îmi promite că îmi face rost şi mie de carioci aşa frumoase ca acelea şi plecăm pe holul lung către biroul şefului.
Acolo sunt prezentată ca nepoata unică şi total de neînlocuit, Comandantul e încântat de puştoaica dezgheţată din faţa lui, iar eu am program de holbat studiat cu atenţie uşa capitonată, covorul gros de pe jos şi biroul măreţ din lemn masiv şi sculptat. Venirile mele la Centrul Militar sunt foarte rare, până la urmă oamenii ăia au de lucru, nu să alerge după mine prin curte. Că nici nu pun bine piciorul în zonă, că şi alerg de nebună spre curtea din spate, unde mă aşteaptă Lola, ciobănescul Comisariatului. Şi “castraveţii”, aşa cum îi numeam pe soldaţii cu 1 deceniu mai mari decât mine.
Cariocile prin ’80 nu erau chiar pe toate gardurile. De fapt alea bune “străine” de care avea Tata Gheorghe se găseau foarte rar. Şi eu aveam nevoie pentru desene şi linii la caiet. Eram “piguloasă” ca el. Nu existau calculatoare, dar tabelele făcute de el, rivalizau la orice oră cu orice “ixel” de acum, aşa frumos colorate erau unele elemente şi liniile trasate la milimetru. Scria atât de frumos, încât aveai mereu impresia că e scris de o maşină, litere perpendiculare pe linie, un pic mai înăltuţe .. imaginaţi-vă fontul ăsta scris cursiv şi cam aşa arăta scrisul lui .. scrisul meu.
Primele mele caiete au fost subţiri. De 48 iniţial şi de 20 după ce “migălosul” casei rupea foile pe care le “porceam”. Ştiam să scriu de 1 an deja şi mă foarte plictisea clasa I, aşa că fuşăream pentru ceva timp în plus afară. Şi seara el controla caietul, vedea “porcii”, rupea foaia şi îmi spunea “mai scrie o dată”. Normal că boceam şi eu o tură, de formă (pentru a-i îndupleca pe ceilalţi de “nedreptatea” ce mi se întâmpla), deşi ştiam că e greşeala mea. Pentru că nu eram copil prost, am înţeles în curând că merită să fac un efort iniţial şi să nu mai muncesc o dată. Şi mulţi ani de atunci Tata Gheorghe îmi verifica tema sau (după ce am crescut) doar se uita aşa la el de drag şi îi creştea inima de bucurie, văzând că literele mele erau de maşină de scris, uneori mai frumoase decât ale lui.
Nu am înţeles decât mulţi ani după asta că mania lui pentru un lucru făcut aproape de perfecţiune nu e chiar ceva negativ. Scriam superb şi lucram până la cel mai mic detaliu orice proiect. Iubi crede de multe ori că sunt nebună, de stau ore întregi şi pentru un pixel prost aliniat sau cine ştie ce amănunt pe care el nu îl observă şi nici nu consideră că ar conta. Pixelul ăla este de fapt litera înclinată aiurea, care îţi strică parcă pagina. Sau o greşeală pe care o ştergi şi laşi hârtia mai urâtă. Nimic important pentru majoritatea, dar sigur ceva ce mă deranja pe mine, deşi nu mai era nimeni să îmi rupă foaia.
Am cumpărat în urmă cu o lună nişte carioci de la Kaufland. Din astea “ordinare” şi am văzut câte se pot cumpăra de acolo. Eram cu tată-miu şi glumeam că tare fericită aş fi fost în pruncie de aşa o ofertă. Când mi-a cumpărat Tata Gheorghe carioci la set din ăla mare, pe nu ştiu câte nuanţe, am fost în al nouălea cer. Setul era mai lat decât lungimea caietului meu de şcoală şi avea tot ce puteai să visezi. Făcuse greu rost de ele, erau greu de tot de găsit. Mult timp am colorat cu ele şi am testat toate nunaţele. După ce s-au terminat, am cerut altele şi iar a făcut rost .. “ce nu fac eu pentru fata mea?”
Este 10 seara şi nu am chef de nimic. Caut ceva seriale în “colecţie” să vizionez şi am dat din stanga setul mic de 6 carioci pe care le-am cumpărat acum o lună. De câte ori le văd, mă gândesc la cariocile de odinioară şi la el. Îl mai visez din când în când. La Comisariat este acum parcare plătită. Acolo îmi las maşina, când merg în Centru. În faţa treptelor pe care ţopăiam acum douăzeci şi ceva de ani. Maşina pe care nu a apucat să o vadă, viaţa noastră de care nu poate să se mai bucure.
interesant … chiar foarte interesant 🙂
“Shugubatz” style. Just like Dojo. Parcă finalul m-ar întrista… dacă nu s-ar simţi un dor dulceag în “intonaţie”…
Scuze ca iar te laud dar esti o povestitoare foarte buna. 🙂 Stii sa transmiti stari si sentimente…asa subtil. 🙂
Super interesant. Ma uit maine, ca acum sunt varza … ar trebui sa fac nani 😀
Chiar nu e graba, in caz ca te-ai hotarat sa-l faci (mie mi-a luat cam o ora).
Noapte buna. 🙂
Hmm, m-am regasit perfect in faza cu alinierea pixelilor. Si eu sunt perfectionist. Pacat ca sunt si lenes. Si de multe ori lenea e cea care invinge. 🙂
In alta ordine de idei, daca tot ai adus vorba de carioci, te tenteaza un colaj? Are legatura si cu cealalta pasiune a ta.. muzica. (check link)
Off… ce de amintiri…
Si eu eram pasionata de carioci, creioane colorate si cam tot ce insemna rechizite. Si eu stateam si rescriam daca faceam o geseala… si vedeam cum se subtiaza caietele de cate foi imperfecte rupeam. Intai pentru ca imi cereau ai mei, iar apoi din proprie initiativa, pentru ca nu suportam, ma zgaria pe retina daca era ceva in neregula. Imi placea sa scriu titlurile cu o culoare, mereu aceeasi, sa le subliniez cu alta culoare, care iar era mereu aceeasi. Aveam un cod al culorilor pentru titluri, subtitluri, sublinieri, numerotari pe puncte, subpuncte…
Inca am o pasiune pentru rechizite. In total 9 cani si pahare pe birou pline cu diverse pixuri. Mi-am luat cateva seturi de carioci Staedtler de diferite grosimi, pentru diferite utilizari… Desi nu prea mai am la ce sa folosesc asa mult cariocile acum… Inca mi se spune ca scriu frumos, desi nu mai am pentru ce sa scriu de mana asa mult cum scriam odata.
Foarte frumos…Am ajuns intamplator, dar promit sa revin. Imi place:)
[…] lungi, dar in unele iti atige partea sensibila, te misca din tot sufletul. Asa mi-am adus aminte de cariocile pe care mi le-am dorit din tot sufletul dar nu am ajuns nici o data sa le […]
@Dojo, ai trezit in mine o amintire pe care nu mi-o doream!
Dana bine ai venit. Vezi ca ai scris gresit adresa de site. Eventual precizeaz-o intr-un comentariu ulterior (nu il voi considera spam, dar asa iti pot edita comentariul initial si sa poti primi neste vizite de aici.E pacat sa nu ai macar un vizitator de aici ;))
definitiv … sorry ca te-am intristat 😉
Florine, iar ma lauzi. Si iti mai si ceri scuze. Deci te-am speriat deja 😀
clwd.. in final e cheia sa zic asa 🙂
aleCsu ma bucur ca ti se pare interesant. Te mai astept 😉
brontozaurel eu mi-am “asta” scrisul in ultimii ani de s-a dus vestea. Acum scriu foarte rar si aproape ca un analfabet. A inceput declinul asta in studentie, cand am renuntat la stilou pentru viteza pe care mi-o dadea pixul. Proasta miscare
Cam cum erai tu cu cariocile eram eu cu creioanele colorate. De Mos Nicolae, de ziua mea sau de Craciun asta primeam… si eram cel mai fecricit copil din lume. Postul asta mi-a adus aminte de copilarie si de nazbatiile pe care le faceam cand eram (mai) mic. 🙂
P.S. Cred ca am facut bine ca am intrat pe blogul tau… am sa te adaug la Blogroll daca e OK?!
Eh, am imbatranit cu totii .. creioanele erau si ele importante .. ceva mai usor de gasit. Erau din alea de proasta calitate si se tot rupea varful la ele. 😀
Ma bucur ca iti place ze blog. Multumesc frumos pentru tot 😉
Solved 😉
Salut,
Am o mica rugaminte, daca vrei sa completezi un mic chestionar despre profilul identitar al blogerilor https://89.44.156.94/
Merci mult si sa fii iubita!
Dojo… Am înţeles că finalul e cheia. Voiam doar să spun că nu am fost COMPLET întristat de el. Pe de o altă parte, mi-a insuflat o stare de zâmbet dulce-amărui, amintindu-mi de diverse momente plăcute ale compilăriei, şi de persoanele care le-au influenţat, nemaifiind acum printre noi. Mai un oftat, mai o bărbie sprijinită-n pumni…
si eu mi-am amintit de vremurile alea …si am revenit cu nepotica mea la ele …ma distrez mai mult eu decat ea cand incep sa ii colorez cate o foaie pe carticica ei mazgalita (nu stie sa coloreze …inca ,dar o invat eu )
Dojo, eu aveam niste carioci (putine, de altfel) pe care mi le imaginam fiind avioane. Si ce nume le dadeam. Si cum zburau ele pe lumina si pe timp de noapte (adica sub plapuma, la intuneric).
Ai scris un post atat de nostalgic, incat mi-am retrait mare parte din ludicul copilariei, esenta existentei mele. Tata nu era cadru militar, era un om simplu, dar cand venea de la serviciu imi aducea intotdeauna cate ceva. Lucruri marunte de care ma bucuram de fiecare data.
Nu obligatoriu .. ma mai napadesc amintirile uneori 😉
te simt usor trista dojolina ?
Buna, din nou, Dojo! Merci pentru intentiile tale bune:) Blogul meu se numeste simplu: aventuracondeiului.
Zile frumoase!
Pe mine m-ar fi dus la completa disperare asa bunic, cred ca emo ajungeam (si sa vezi cum scriu de mana…)
[…] povesteste minunat. Cititi cu placere! Taguri: amintiri, blog, carioci, Dojo, RaPeRbOy Autor: RaPeRbOy, cu un […]