Cam asta era concluzia pe care ne-o prezenta “diriga” noastra de romana in liceu. Era o femeie inalta si foarte sigura pe ea. Ii datorez faptul ca am citit tot ce era in programa si multe altele pe langa. Facea recomandari foarte relaxat: “Na, daca tot suntem la Eliade, poate aveti chef sa va bagati nasul peste “Romanul adolescentului miop” etc.” Vorbea la fel de “cool” ca si noi si libertatea de limbaj ne-o apropia si mai mult. Am ajuns la Eco si Papini prin intermediul recomandarilor ei.
Avea si momente in care se lansa in tot felul de comentarii despre dragoste si viata. Mereu in stilul acesta tineresc (desi trecuse de 40 de ani) si inventiv in acelasi timp. Stateam cu gura cascata, fascinate. Mi-am dorit de atunci sa fiu o femeie sigura pe ea, constienta de calitati si defecte si sa nu suport mai mult “rahat” decat este “normal”. Sa nu fiu a doua in relatie, sa nu accept nedreptatea si traditiile nascute parca pentru a ma ingenunchea si mai mult ca femeie.
Discuta de multe ori despre cum merge treaba prin relatii si ne oferea tot felul de sfaturi .. eram pustoaice de 16-17 ani si, spre deosebire de noua generatie, experta in Kama Sutra de la 12 ani, multe eram inca “fete”. O chestie m-a frapat intr-una dintre discutii: faptul ca (spunea ea) de cele mai multe ori, cand dragostea se termina, incepe si ura. Normal ca se baza pe idei lansate deja de altii prin literatura (sincer imi scapa sursa), dar dragostea cea mare naste o ura si mai mare, asa spunea …
Am crescut, am trecut si prin 2 relatii si nu am simtit ura. Nu atat de puternic. Am simtit usor o dusmanie, desi incercam mereu sa imi infrang orice pornire, pentru ca ma consider totusi o femeie civilizata, dar acolo, undeva departe in cel mai ascuns “colt” simteam si negativism. Oare de ce se intampla asta?
Este oare pentru ca am investit prea mult? Ca ne-am “dezgolit” sentimentele si am devenit prin dragoste vulnerabili? Este oare frustrarea ca dragostea noastra mare nu a folosit atat de mult, incat sa faca acea relatie sa functioneze?
Ne simtim tradati? Simtim ca ne-a distrus celalalt si ca suferinta despartirii justifica acele voodoo pe care le infigem virtual in pieptul lor? Nu gasesc sincer un raspuns, chiar daca asa, foarte discret m-au incercat anumite sentimente de genul, chiar si pentru o secunda?
Mai aud din cand in cand vesti despre ei si ma bucur ca sunt bine. Unul este deja casatorit si mi-ar placea sa cred ca este fericit. Celalalt a fost casatorit scurt (un fel de “ciuda ciuda” fata de mine probabil, pentru ca s-a intamplat repede si a durat inuman de putin). E pacat, i-as fi dorit sa fie fericit, asa cum sunt eu.
Nu, nu simt ura, simt … intelegere. Sentimentele negative au fost doar in primele zile de dupa destramarea relatiei, pe cand inca simteam ca totul a fost nedrept, desi cunosteam motivele si nu doream o reconciliere. Dupa cateva zile eram senina. Ura nu a existat in forma “dura” despre care imi vorbea “diriga” mea.
Poate ca nu am iubit atat de mult ca acum ..
