Începem cu scuzele de rigoare pentru (puţinii) cititori fideli care au aşteptat de la mine ceva texte în zilele astea. Am fo’ ocupată cu sărbătorirea de VDay (vorba vine), adică stat în casă, bot în bot cu “soarele”. Revenim deci la “normal” şi vă atac azi cu un articol “controversat”.
Am crescut într-o familie conservatoare. V-am mai povestit despre adolescenţa mea “controlată”, venit la 10 seara maxim, nu prea multe ieşiri la disco etc. Nu mă plâng de nimic, e bine doar să ştiţi cum e treaba. Normal că, atât de atenţi cu viitorul meu, ai mei nu puteau să fie prea “relaxaţi” cu ceea ce ei numeau deviaţii. Auzisem prin tinereţe despre cuplurile de acelaşi sex şi normal că eram clar convinsă că sunt scursuri, anticrişti, oameni naşpa de care e bine să te fereşti. Că doar nu întâlnisem niciunul până atunci, deci puteam fabula relaxată.
Prima dată am auzit mai serios de această “minoritate” la “uzină”. Aveam un coleg nou, transferat de la alt studio. Veştile au venit mai repede decât a putut bietul om să semneze contractul, aşa că eram “în temă”. “Bă, vedeţi că ăsta e homo” se vehicula pe la job, de parcă avea Ebola. A venit şi omul, ne-am cunoscut şi ne-am plăcut. Îşi termina tura înaintea mea, deci ne vedeam zilnic. Era un tip chiar frumos, îmbrăcat “casual”, dar cu gust, tuns scurt şi mereu cu gura până la urechi. Cum nu discutam despre intimităţi, am ales să ignor “zvonistica”, pentru că îmi place să aud de la om ce şi cum, nu de la “radio şanţ”. Că aşa probabil şi eu am cine ştie ce legende de care nu sunt conştientă, că omul poate fabula în linişte.
Au trecut cred vreo 2 ani. Ne înţelegeam absolut OK, stăteam la poveşti pe culoar, la “una mică” pentru el, fumător, era mereu tonic şi cu chestii glumeţe de spus. Cum nu eram o persoană care să iubească trezitul dimineaţa, omul ăsta mă “încărca” de fiecare dată.
Undeva prin vara anului respectiv am venit duminica la muncă. Intram după el, conform programului. L-am găsit plângând, fază care m-a dezarmat total. Nu am văzut prea des bărbaţi într-o asemenea stare şi înţelegeam că s-a întâmplat ceva foarte grav. Murise cel mai bun prieten al său, intr-un accident de maşină, în urmă cu nişte ore. Nu aveam pe vremea aia “cel mai bun prieten”, dar cugetam că moale nu are cum să îţi fie. I-am înţeles deci durerea şi l-am trimis acasă, puteam eu intra mai repede, că nu era foc.
Am pus la “trecut” întâmplarea în cauză; el nu dorea să discute despre aşa ceva iar pe mine nu mă omora gândul de a-i roti cuţitul în rană. Era oricum ceva dureros şi aveam destule subiecte plăcute de tratat la schimbarea turei. Spre iarnă se punea problema unui eveniment de Revelion. Asta însemna să se ducă naibii noaptea în cauză şi mi-era groază de cum se va simti omul meu, lăsat ori cu ochii în soare, ori târât după mine. Pentru ca domnul coleg tindea să accepte oferta directorului, l-am luat la întrebări în drum spre Centru: “auzi, dar tu chiar nu ai chef să stai cu gagica, de trebuie să îmi faci şi mie noaptea asta praf?”
“Nu am prietenă. Sunt gay. Şi prietenul ăla care a murit în vară, era iubitul meu de câţiva ani.”
Prima reacţie a fost clar să deschid gura şi să rămân aşa cu ea, ca prostul în miljlocul străzii. Mi-au trecut prin cap toate ideile anterioare, încercam să îl privesc altfel, acum că ştiam CLAR. Am aruncat o privire spre el şi mi-au venit în minte toate orele petrecute împreună, momentele în care ne-am ajutat la job, sfaturile lui sau cele pe care i le-am oferit eu când a fost cazul. Mi-am dat seama atunci că ne lega totuşi o prietenie frumoasă şi că adevărul spus de el în ziua aia de decembrie nu conta. Era tot colegul meu preferat şi nu îl puteam privi decât cu drag, aşa cum o făcusem de atâta timp.
M-am gândit apoi la faptul că iubitul său murise în vară şi, oricât de imatură emoţional eram pe atunci, am realizat dimensiunea dezastrului. Daca iubitul meu ar muri, probabil că mi-ar lua multe luni să îmi revin. Sau poate nu mi-aş reveni niciodată dintr-o asemenea tragedie. Faptul că nu iubise o femeie, nu îi făcea iubirea mai puţin puternică sau validă.
Până la urmă ne-au “încălţat” şefii cu tura de Revelion şi a ieşit frumos. Acum, că era totul “pe masă”, prietenia noastră era chiar mai intensă, iar în următoarele luni am cunoscut şi alti prieteni ai săi gay. Unul dintre ei îmi este şi acum deosebit de drag şi mi-e ciudă că între noi sunt mulţi kilometri acum. Aceeaşi prieteni m-au scos pe mine din necaz, când m-am despărţit de prieten. Nu am fost niciodată stilul de om prea “depresiv”, dar nu ai cum să închei aproape 3 ani de relaţie şi să fii fericit.
Colegul ştia prin ce trec şi, spre deosebire de alţi prieteni “straight”, a dus o luptă cu încăpăţânarea mea săptămâni la rând. “Hai, nu sta acasă, că te deprimi. Vezi că venim să te luam la o plimbare cu bicicleta.” Cam aşa suna ultimatumul în fiecare zi de vară din anul acela. Venea cu un bun prieten, mă luau aproape pe sus şi umblam de nebuni în şir indian cu bicicletele. Opream la bifrucaţia spre Aeroport, ne duceam în iarbă, aruncam bicicletele “vraf” şi scoteam sucul şi ciocolata. Şi vreo 3-4 ore povesteam tot felul de prostii şi ne bucuram de aer şi de linişte.
Pot spune că îi datorez lui faptul că am trecut peste săptămânile alea mai uşor. În toţi anii aceştia am realizat că relaţiile noastre nu sunt mai bune sau mai rele pentru că ei sunt gay. Sunt bune pentru că eu am înţeles în acel decembrie că sunt oameni, nu struţi, draci sau vrăjitoare şi că aş pierde enorm dacă m-aş lăsa călăuzită de ideile preconcepute, pe care le aveam la 15 ani.
Ştiu că este uşor să vorbeşti ca femeie prietenă cu bărbaţi gay, mai ales că mulţi bărbaţi se tem de aceştia, trăind cu impresia că li se va întmpla cine ştie ce. Am cunoscut şi femei pentru care puteam eventual fi o “pradă” bună. După primele secunde de reţinere am realizat că sunt în aceeaşi situaţie ca atunci când stau cu colegi sau prieteni hetero. Dacă ei nu îmi fac avansuri sau cel puţin ştiu cum să îi pun la punct, dacă ar fi cazul, de ce ar fi altfel cu o femeie? Nu, nu am primit o atenţie specială de la ele, doar pentru că sunt femeie. Fiecare are deja pereche sau ştie că ne despart multe, încât să nu rişte o situaţie penibilă cu o femeie care se ştie că iubeşte bărbaţii, unul în special de nişte ani buni.
Nu încerc prin acest articol să vă schimb ideile, nu încerc să mă laud că sunt nu ştiu cât de deschisă în această problemă. Am prieteni gay la care ţin enorm. Alegerea lor nu îi face mai buni, nu îi face mai răi. Îi iubesc pentru că sunt oameni integri, pentru că am găsit înţelegere, că sunt deştepţi sau glumeţi. Nici asta nu are din punctul meu vreo legătură cu cine aleg ei să iubească. Ne-am înţeles bine şi ne-am apropiat, cu alţii am rămas la faza de “cunoştinţe”, aşa cum se întâmplă cu orice alţi oameni.
Nu ştiu dacă mi-ar pica “moale” să am un copil care alege un iubit sau o iubită de acelaşi sex, dar sper ca şi atunci să am înţelepciunea de a înţelege că suntem oameni buni prin ceea ce facem zi de zi şi că alegerile legate de sex nu au aşa o importanţă. Înţeleg şi reticenţa faţă de această situaţie, până la urmă nu toţi pot fi atât de relaxaţi, dar putem încerca să nu judecăm fără să cunoaştem. Diavolii cu cap de om din copilărie, imagini “hrănite” de conservatorism şi necunoaştere s-au dovedit a fi oameni deosebiţi, de la care am avut mult de învăţat.
Am învăţat de la ei că dragostea adevărată nu înseamnă doar ce şi unde “bagi”. Că şi eu iubesc un om şi viaţa mea ar fi distrusă dacă i s-ar întâmpla ceva. Şi la fel cum eu zâmbesc gândindu-mă la el, când nu suntem împreună, undeva în lume o femeie se îndrăgosteşte de altă femeie sau un bărbat iubeşte pe altul.
Este uşor să treci peste neobişnuitul situaţiei? Nu prea. Eu am ales acum 9 ani să fac un efort în acest sens. Să îi privesc aşa cum sunt: nişte oameni de care mă leagă multe amintiri frumoase, oameni care mi-au dovedit că au calităţi şi farmec. Şi de care mi-e dor uneori. Pe care mi-e drag să îi întâlnesc la câte un suc, când vieţile noastre agitate ne permit nişte minute libere. Pe care sunt mândră să îi numesc prieteni.
