Ai 15 ani şi impresia că eşti “miezul” lumii. Începi să creşti accelerat (nu prea pot spune maturizezi, că e muncă de nişte ani de acum înainte) şi să îţi pui întrebări. La fel şi prietenii tăi. Este vârsta la care începi să fii mare gânditor şi filozof, deşi ai încă multe de învăţat. Este vârsta la care pui etichete uşor pentru că, nu, eşti deşteptul pământului şi ai dreptate. Părinţii tăi sunt nişte idioţi şi incapabili pentru că tu, puştiul adolescent ştii mai bine.
Părinţii mei au făcut greşeli. Unul dintre ei una atât de mare, încât absolut orice formă de relaţie s-a tăiat. De 30 de ani trăiesc cu impresia că respectiva persoană nu merită să trăiască, măcar din perspectiva mea. Celălalt a luat rolul dublu şi, alături de părinţii săi a fost mamă, tată, frate şi soră. Şi a greşit, doamne cât de mult. La fel ca şi părinţii lui, cu care relaţia a fost bună, dar cu mici “scăpări” că doar e totuşi mare diferenţă de generaţii.
Consider acum la 30 de ani că au luat şi decizii neinspirate, că poate mi-au îngrădit uneori libertatea, că nu sunt atât de culţi ca mine, că gusturile lor muzicale sunt mult în urma mea, că nu sunt atât de descurcăreţi şi de hotărâţi, că nu sunt aşa cum m-au crescut pe mine.
Ceea ce nu au greşit a fost restul. Iubirea necondiţionată, pe care numai un părinte sau bunic o poate cunoaşte şi oferi, grijă pentru unicul copil şi nepot, nopţi nedormite, dacă eram răcită, emoţii când am dat şi luat tot felul de examene şcolare, mândria că am răzbătut.
Am fost mereu copilul casei şi, chiar dacă la 20 de ani aveam şi salariu, s-a perpetuat situaţia asta, pentru că nu au dorit niciodată să mă încarce prea mult cu griji. “Lasă, mamă, că şi aşa viaţa e plină de greutăţi. Cât trăim noi să nu le cunoşti”. Şi am copilărit încă vreo 5 ani sub atenta supraveghere a părinţilor.
M-am maturizat foarte rapid în 3 zile. Cam atât a luat ca Tata Gheorghe (bunicul meu) să intre în spital, să descoperim că de fapt e cancer de colon, să fie operat şi să moară în ATI după operaţie. Stăteam foarte rău cu banii pe atunci, salariile sau pensiile erau mici şi singurul venit mai acceptabil era pensia lui. Am împrumutat 100 de euro pentru mita doctorului, pe care însă nu am mai dat-o, pentru că murise. Cu banii ăia l-am înmormântat.
A fost cred cel mai tragic moment din viaţa mea, niciodată prea frumoasă sau îndestulătoare, dar ferită de marile dureri ale vieţii. În timp ce ai mei se gândeau disperaţi ce greutăţi ne aşteaptă de acum înainte, am luat decizia că am terminat cu copilăria şi că e cazul să umplu locul de “cap al familiei”. Le-am promis solemn alor mei că atât timp cât trăiesc în casa asta nu se va mai ştii de probleme. Aveam nişte ani de studii, pasiune pentru un domeniu bănos şi toate calităţile pe care ai mei le “crescuseră” ca la o floare.
După câteva luni mi-am luat încă un serviciu şi am cam terminat şi cu problemele financiare. Colaborăm în fiecare lună, pune fiecare ce poate şi eu de obicei vin cu investiţiile mai mari, pentru că şi distanţa până la veniturile mele este semnificativă. Nu mi-am asumat “per se” rolul de “şef” dar mi-a fost dat necondiţionat. Am simţit că opinia mea contează prima dată, când ai mei au început să îmi ceară sfaturi şi să mă invite să iau decizii în ceea ce priveşte partea financiară şi nu doar. Mi se pare şi acum destul de ciudat ca eu, aia mică, să fiu cea care “taie şi spânzură”, chiar dacă ceilalţi sunt absolut capabili de asta.
Pentru ei este o mare împlinire să vadă ce au crescut. Că iau decizii bune se vede pe zi ce trece. Şi familia trăieşte acum chiar bine şi pot să îi răsfăţ şi eu puţin, ştiind ce eforturi au depus pe când eram un copil ca vai de steaua mea.
Spuneam despre greşeli. Am ani de studii de psihologie şi psihologia copilului, am citit in draci tot felul de chestii, am crescut şi sunt femeie în toată firea. Înţeleg acum când poate nu au luat cele mai bune decizii sau nu au avut tactica potrivită. Poate nu au ştiut, poate nu s-a putut altfel. Rezultatul este însă un adult fericit şi bine educat. Au ştiut ce trebuie să mă înveţe şi ce să dezvolte în mine, încât să nu intru în viaţă nepregătită. Mi-au oferit tot ce au putut omeneşte oferi şi cel mai important: dragoste cât cuprinde.
Sunt la vârsta la care mă gândesc tot mai des la propria familie. La un copil poate, că va veni şi momentul ăsta. Şi mă sperie gândul că, oricât de bine intenţionată voi fi, voi face şi eu greşeli. Şi copilul meu le va judeca. Poate la 15 ani, că tot e moda atunci, va despica firul în patru cu prietenii săi şi va turba că nu îl las la nu ştiu ce party deşucheat sau că nu accept să vină beat acasă.
Pentru că multe din “dramele” celor de vârsta asta se învârt în jurul limitelor pe care le trasează părinţii, în dorinţa de a-i proteja. La 15 ani eram turbată că nu sunt lăsată la “disco” decât foarte foarte rar sau că trebuie să vin acasă până la 10 seara. Doamne, ce nasol. Şi acum, la 30 de ani cuget că şi copilul meu va avea parte de regim de “stricteţe”. Faptul că mulţi adolescenţi se fac “turtă” la petreceri, că sunt destui care trec pe droguri sau fătuţe de 14 ani devin mame, dovedeşte că adolescenţii iau decizii tare înţelepte, mai ales în gaşcă. Şi părinţii adevăraţi trebuie să scadă în topul popularităţii uneori, pentru că sunt decizii de luat. Decât să îmi cresc nepoţi în timp ce fata mea nu a terminat liceul încă, prefer şi eu, posibilul părinte de peste nişte ani, să mă judece acum, la 15 ani.
Pentru că, dacă nu iau aceste decizii nepopulare, îmi distrug copilul şi la 30 de ani mă va judeca. Şi, spre deosebire de acum, când nu prea ştie ce vorbeşte, atunci va avea maturitatea necesară să înţeleagă că am greşit enorm, când am încercat să nu greşesc.
Cunosc mulţi oameni care îşi vorbesc părinţii de rău. Pentru că nu le-au dat destul sau pentru că nu i-ar fi iubit suficient. Tată-miu de pildă nu e omul îmbrăţişărilor sau al spectacolelor de dragoste. Nu mi-a dat însă niciodată semne că nu şi-ar pune gâtul în joc pentru binele meu. Acum ştiu să disting momentele de afecţiune, că doar îl mai scapă şi pe el. Mă adoră şi e mândru de mine. A fost mereu aşa, iar eu eram prea ocupată cu a învăţa şi a le fi pe plac alor mei, pentru a sta să cuget la 15 ani că ai mei poate nu au luat cele mai bune decizii. După încă pe atâţi ani realizez că au făcut bine, deşi nu au studii de specialitate şi nici măcar conturile burduşite de “oiro” în bănci.
Mă sperie uşurinţa cu care unii tineri pun etichete. Faptul că au tot ce le trebuie şi părinţi care nu ştiu cum să le mai facă pe plac nu e bine. Nu e bine nici dacă părinţii nu le pot oferi decât puţin, pentru că nu sunt bani. Nu e bine dacă sunt prea protectori, nu e bine dacă îi lasă prea liberi. La 15 ani ai impresia că un copil se creşte mai uşor decât un câine. Că totul este alb sau negru şi mai ales că părinţii sunt nişte dobitoci pentru că nu sunt “cul” sau “trendi”. Sau “tru”, că tot se poartă.
La 15 ani eşti un nimic. Eşti la jumătatea drumului spre a deveni om, creşti, treci prin schimbări, începi să te maturizezi. La vârsta asta trebuie să înveţi şi să te dezvolţi. Sunt comentarii de scris, probleme la matematică de rezolvat, primul sărut (sau îs eu demodată, că ăştia sunt deja maeştri la sex de la 13 ani). Acum descoperi lumea şi începi să gândeşti. Şi ai impresia că mintea ta este suficient de matură pentru decizii ce îţi vor schimba viaţa. Că hormonii care tropăie ţin loc de luciditate, acneea de maturitate şi messengerul de bun simţ.
Nu intenţionez să scad din “meritele” nimănui, dar la 15 ani eşti departe de a emite judecăţi de valoare. Asta o spune un om care la vârsta respectivă avea idei diametral opuse. Nu am vociferat nicodată, dar la vârsta aia nici eu nu credeam că ai mei sunt cei mai tari din parcare. Păi cum să fie, dacă mă lăsau să zburd în linişte?
Au trecut ani de atunci şi acum sunt convinsă că părinţii mei sunt cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţă. Şi sunt cineva acum datorită lor.