Povesteam în articolul anterior (dedicat iniţial unui estetic pleonasm) despre cum se rup cu munca unii dintre minunaţii medici pe care îi are ţara noastră. Miercuri dimineaţă am fost din nou cu Mama Ana la analize, pentru că o doamnă doctor de acolo nu mai avea timp şi chef să accepte încă un pacient acolo pentru a i se lua sânge (că doar nu ea făcea asta, au asistenţi).
Aşa că am considerat ziua de marţi dusă pe apa zilei de mâine şi ne-am înfiinţat “tumarău” la stabilimentul de boli (şi de la populaţie şi în sistem). Am fost brutal trezită la 7, am dat acolo de un medic ce o ştie pe a mea bunicuţă de jde ani şi i-a luat personal sânge. A fost totul frumos şi rapid, chiar şi fără şpagă. Urma să venim ieri, adică joi.
Şi venite am fost.
Am aflat cu prilejul ăla că de fapt fac nişte analize şi acolo (deci nu trimit totul către BioClinica) şi că, normal pentru un spital românesc, se “buşise” aparatul. Nuş’ ce aparat, că n-am pregătire decât ce am prins prin manualul de anatomie (mi-a plăcut subiectul) şi la Grey’s Anatomy. Oricum, povestea lunga scurtată, vorba francezului, am fost prezente după rezultat.
Noi şi încă nişte tineri, barbaţi toţi, care, după cum puţeau, mă făceau să cred că sunt ceva soldaţi, deşi erau în civil. Ştiţi mirosul ăla de picioare stătute în bocanci pe timp de vară? No, ăla plutea în aer. Îmbrăcaţi “la modă” nenicii, dar se pare că unul sau poate mai mulţi (judecând după intensitatea duhorii), aveau nişte probleme cu igiena personală. Te mai miri?
Intra doamna mea în “laborator” şi întreabă dacă nu cumva s-au dat rezultatele, pentru că trebuie să îl prezinte medicului. Idioata care cu 2 zile îi refuzase luarea de sânge, deşi bunică-mea este cardiac cronic cu 6 “evenimente” (infarct), cu un atac cerebral acum 2 ani şi un tratament absolut sălbatic, plus necesitatea de a se înţepa în fiecare lună pentru a se stabili cum stă cu nuş’ ce “factori de coagulare”, e acolo …
Pentru că ea nu avea chef de muncă şi proasta aia de bătrână de aproape 80 de ani se poate plimba prin oraş, că şi aşa nu are ce face acasă. Colac peste pupăză Spitalul Militar nu are o parcare decentă, aşa că, pentru a nu lăsa maşina pe unde nu am voie, o parchez la Centrul MIlitar. Asta (pentru ăia de nu sunt timişoreni) înseamnă vreo 300 de metri cel puţin de trambalat o femeie care nu poate nici urca scările fără să fie aproape de un atac de cord. Numai eu ştiu cum o târăsc la spital.
Aşa, acum că am stabilit datele problemei, revenim la marea iubitoare de oameni, care şi ieri stătea sictirită şi privea bătrâna ce uitase probabil să îi pună ceva pe masă (că nu îmi explic comportamentul). “S-a stricat aparatul, veniţi mâine după rezultate”. Încearcă bunică-mea să îi explice că ieri a lăsat “materialul de analizat”, nu astăzi dimineaţă, dar doamna doctor are altceva mai bun de făcut decât să asculte o babă.
Noroc cu o “asistentă”, care îşi dă seama că este totuşi posibil ca rezultatul să fie în teancul de “bileţele”, şi se pune să îl caute. Nu îi ia decât câteva secunde să găsească bucăţica de hârtie ştampilată cu cele 3 valori ce îl vor ajuta pe medicul ei să îi spună dacă alea 12 pastile pe zi se iau aşa ori se schimbă ceva la planul de tratament.
N-a mai avut chef femeia să se streseze cu nesimţita, pentru că nu are voie să se enerveze, aşa că i-a mulţumit tinerei pentru că nu a cărat-o a patra zi consecutiv pentru o simplă analiză de sânge şi a ieşit, verde de nervi.
Medicul a aruncat o privire, i-a spus că sunt în limitele normale (ştia şi ea, că îşi cunoaşte bine boala pe care o duce de aproape 50 de ani) şi că o aşteaptă peste o lună pentru un nou set de analize.
Şi probabil că peste o lună doamna în cauză va fi tot acolo, făcând tot posibilul să care pe drumuri oameni cu boli grave, pentru a nu i se deranja siesta. Şi va îngroşa numărul medicilor de 2 lei, care, dacă nu primesc ceva în plic, te ignoră total, neuitând să se plângă însă de munca sisifică pe care o face şi salariul de mizerie, care din punctul meu de vedere este oricum prea mare pentru cum (nu) îşi face datoria.
