Pe când eram copil, Mama Ana îmi spunea că oamenii care nu iubesc animalele, sunt oameni răi. Aveam 6-7 ani şi doream să cred că voi fi un om bun. Nici nu era greu. Iubeam orice deţinea blăniţă sau pene. Pe vremurile alea în curtea blocului mereu se perinda câte un vagabond. Lumea nu era atât de deranjată de ei, noi, copiii, ne întreceam să le dăm mâncare şi să ne jucăm cu ei.
Am crescut în continuare cu dragoste mare de animale. Vedeam câte un câine vagabond pe stradă şi veneam plângând acasă de mila lui. Am adormit multe nopţi cu lacrimi în ochi şi, din păcate pentru imaginea mea de “femeie fatală”, fazele astea se întâmplau şi recent, deci nu mă pot lăuda că m-am maturizat sau că am devenit un adult relaxat pe tema asta.
În curtea blocului s-au perindat destui; Pufi (o căţea bej, ce a “sfârşit” în casa vecinei de la parter, alături de un ciobănesc, pe atunci pui. Vecina este o DOAMNĂ cu majuscule, toţi membrii familiei fiind mari iubitori de animale. I-au oferit căţeluşei o viaţă de regină, fără să facă diferenţe între maidaneză şi câinele de rasă. Ultima, Boni, a murit acum vreo 2 ani şi ceva. Cu toate că au avut-o în casă aproape 17 ani şi că oricum e un record, vecinii mei au fost distruşi. Am plâns şi noi, cot la cot cu ei. Crescusem cu Boni şi cred că un câine atât de cuminte şi blând cu greu mai găseşti. Din fericire, după atâta timp de “doliu”, vecinii şi-au luat un Beagle adorabil. Nu este Boni, nu o înlocuieşte, dar dragostea pe care le-o va oferi ani de acum, va compensa durerea despărţirii, când anii ei câineşti se vor sfârşi).
A urmat Nero, tot o potaie bej, ce a murit lovit de maşină. Era celebru prin curte pentru că petrecea la groapă orice vecin ce pleca “pe lumea cealaltă”. Era acceptat la cimitir, alături de cortegiu şi era un “domn”. L-a lovit un domn cu maşina şi a murit în braţele unui vecin.
I-am mai avut pe Bobi şi pe Sara. Bobi era o potaie “medie” alb-negru, un fel de “border-collie” ca şi colorit, clar tot potaie corcită pâna la viţa 100. Sara avea doar un ochi şi prin “genealogie” miroseam un ciobănesc german. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, probabil domnii hingheri şi-au făcut planul.
Ani de-a rândul am tot încercat să îi conving pe ai mei să luăm un cuţu sus, că, slavă domnului, erau destui pe drumuri. “Nu se poate, stăm la etajul 2”, venea replica. Asta nu ne împiedica să hrănim câinele curţii, aşa cum o făceau majoritatea vecinilor.
Ideile alor mei s-au schimbat acum 10 ani. Eram la primul an de studenţie, proaspăt angajată la radio şi trimisă la plimbare de primul iubit după un simulacru de relaţie de 3 ani jumate. Nu, nu a fost (în totalitate) vina lui, am fost o “damă de gheaţă” prea mult timp. Amintesc situaţia “amoroasă”, pentru că de ea aveam să mă folosesc în zilele în cauză.
Era vară … iulie cred.
Mama Ana a venit de la oncolog. În urmă cu 5 ani se operase de un nodul pe sânul stâng, aproape de axilă. Cu toate că i s-a spus că nu e “din ăla”, s-a temut de cancer toţi aceşti ani. Puneţi la socoteală şi boala de inimă foarte serioasă de care suferă de 50 de ani şi aveţi imaginea stării noaste “sentimentale” de atunci.
În ziua respectivă s-a dus din nou la control. Doamna doctor a anunţat-o că s-a întrunit o comisie şi că au decis că tratamentul cu Tamoxifen nu mai are rost. Să leşine. Deci gata, se duce. Nu, nu se duce. În tot acest timp nu a dat semne că ar avea vreo recidivă şi cancerul de care se temea se pare că a găsit alte “cliente”. Deci e “curată”.
Lovită de vestea cea bună şi de criza mistică de care suferă ca orice doamnă în etate, Mama Ana a venit acasă îndrugând de una singură pe drum ceva de genul “Doamne, eu ce pot face să răsplătesc acest dar?”
Şi cum cel de sus nu doarme, i-a dat imediat de lucru.
O potaie nouă se învârtea prin zonă. Era o chestie mică, de vreo 2 luni, slab ca lupta de clasă, după cum spune Mon Pere cu umor. Cuţu în cauză s-a ţinut de ea până la scara blocului şi doamna mea îşi amintea că l-a mai văzut prin zonă şi zilele anterioare. Ca un făcut, cu toate “du-te măi cuţule acasă”, potaia s-a ţinut de ea până în casa scărilor şi m-am trezit cu el în hol.
Normal că am trecut la faza “supra-alimentaţie”. A păpat nişte sălămior şi apoi am trecut la rezolvarea necesarului de calciu. În familia mea este nevoie de vreo 3 vaci în balcon, la cantităţile industriale pe care le consumăm cu toţii din “licoarea bovină”. Normal că şi cuţu trebuia să fie fan.
La cât de jigărit şi flămând era, cred că însuşi vaca avea şanse să fie digerată, necum produsul “ugerin”.
După trecerea jumătăţii de câine la categoria “plin ca puricele”, am trecut la discuţii. Hai să îl ţinem, săracul, că e mic şi bla-bla. Cu toate că nu sufeream din dragoste, m-am folosit de recentul “divorţ” pentru a explica “şefei” cât de bine mi-ar prinde la ceas de tristeţe o chestie cu coadă de care să am grijă.
Mama Ana, clarvăzătoare de multe ori, ştia clar cine va şterge rahaţii după domnul cu coadă (am studiat “şasiul” şi am văzut că e de gen “tare”), aşa că se prefăcea deloc interesată. Poate criza mistică anterioară şi răspunsul primit, sub formă de blană bej cu suflet a înclinat balanţa. Poate mutra mea de cuţu cuminte în mână cu un cuţu cuminte (era aproape cât palma de mic) a făcut-o să spună “Să vină Mircea, să decidă”.
Asta era clar “bre, eu zic că da, dar nu vreau să recunosc că am cedat, aşa că îl va accepta nebunu’ de tac-tu, la fel de ahtiat după căţei ca şi voi”.
Mon pere şi-a făcut augusta prezenţă peste câteva minute şi a decis că el va şterge după ăla micu.
Cum să îi zici?
După ce am scuturat energic din mână la auzul supra-utilizatelor: Rex, Rocky, Lăbuş şi soarele meu ce nume, mi-a venit inspiraţia divină. Tot timpul eu am fost aia mică, uite că acum era altul pe post de mezin. Aşa că Junior s-a numit.
Potaia a “binecuvântat” tot ce s-a putut (de preferat covorul din sufragerie) .. să mor dacă înţeleg pasiunea potăilor de a boteza cu treaba mare şi mică zonele “împădurite” din casă. Asta a ţinut 2 săptămâni după care acelaşi domn (deparazitat şi vaccinat .. doamne ce scump a fost) a învăţat că nu facem din astea în casă. Aşa că în afara unor accidentale “inventarieri de mâncare”, dacă îi este rău, nu face nimic prin casă. La faza asta nu am cum să mă supăr, că am mai umplut şi noi, oamenii, câte un covor sau o găleată, dacă n-am ajuns să luăm în braţe tronul.
Juni este primul din seria noastră de “fapte bune”. Au trecut 10 ani de când este la noi şi, aşa cum zice şi Mama Ana, nu l-am da pe nimic în lume. Este o potaie corcită, de nici mama lui nu mai ştie de unde are strămoşi, dar e un exemplar frumos. Am primit chiar şi oferte de la trecători, miraţi de cât de curat şi frumuşel este. Replica Mamei Ana este aceeaşi şi de “teve”: “n-aveţi bani să îmi cumpăraţi băiatul”.
Cred că m-am lungit iar prea mult cu articolul … vă mai povestesc despre “iubirile” mele care nu vorbesc “omeneşte”, dacă tot am început serialul.
Ataşez şi o poză cu potaia, odihnindu-se de la atâta efort de … odihnă.
