Dacă tot v-am povestit cum a intrat în familie Juniorul nostru şi am aflat că nu suntem singurii nebuni pe lumea asta care să îşi schimbe viaţa de dragul unui posesor de codiţă, mergem mai departe cu istorisirea şi urmărim cum micul blănos a devenit marele stăpân peste familie.
Prima incursiune la doctorul de potăi a fost dureroasă. Pentru ăla micu pentru că vomita de nişte ore bune, pentru noi ulterior, când aflam cât ne costă distracţia. La o zi după trecerea lui Juni în lista de locatari din apartament, jigodia dădea semne de boală. Se scărpina ca apucat şi pare-se că nu îi mai pria nimic.
Veterinarul ne-a explicat că e rost de deparazitare internă şi externă (dat cu FrontLine şi băgat pastila de Drontal printre dinţi). Nu vreau să vă scârbesc, dar în câteva minute domnul cu blană a produs un cocoloş uriaş de “umblători” la maţe .. cum să nu fie rahitic, că ăia mâncau şi stomacul lui, nu doar mâncarea.
După brutala intervenţie şi o gaură nasoală în bugetul familiei, domnul şi-a revenit ca prin minune. Au urmat nişte zile triste pentru covoarele noastre şi promisiuni de la “şefa” că ne aruncă pe geam cu tot cu câine. Stau la doi, deci mă temeam de nişte oase rupte.
Pentru că jigodia mea este orice dar nu prost, a băgat repede la tărtăcuţă că bipezii se isterizează dacă “produce” în casă. Aşa că a prins ideea şi a trecut la botezat iarba de pe stradă. Ca fetele …
Aveam o vecină cu un cuţu negru şi ea mi-a explicat că e normal să mai şi pască iarbă, dacă şi-a stricat stomacul şi că până pe la 7 luni va face prima treabă ca damele. Mamă, ce ruşine.
Lunile au trecut. Tot trăgeam speranţa că se va face mare cât un lup, dar veterinarul îmi explica subtil că prea mult nu mai creşte. Rămâne deci la dimensiunile standard de “potaie”. Asta e, dacă nu e de rasă …
Într-o minunată zi, scot iar lătrătoarea la plimbărică şi aştept cu răbdare să se pună în poziţia de căţeluşă, pentru treaba în cauză. Ezită … ridică un picior şi tremură din celelalte 3. Face 2 stropi, ce se intind pe blană în jos. Greu cu ridicatul ăsta de picior.
Eu să înnebunesc de bucurie. Băiatul meu e băiat. S-a pişulit tot pe el, dar a ridicat piciorul. Am luat potaia “botezată” în braţe şi l-am smotocit încântată. Clar că nu a înţeles ce a apucat-o pe deşteapta de îl ţine de lesă, dar a apreciat atenţia.
L-am adus triumfătoare acasă, mândră foc de ce bărbăţel va ieşi din el.
Am început să povestesc despre nopţi nedormite şi uite că iar m-am luat cu vorba …
Mi-a crescut falnic băietul. Sănătos, obraznic, alintat. Câine în toată regula. Nici acum nu îmi explic cum de s-a îmbolnăvit. Poate urcatul a două etaje să fi fost de vină, poate faptul că sare ca proasta când ne vede, cert este că într-o zi Juni al meu a încetat să mai ţopăie. Se mişca foarte greu, nu mânca, era abătut. Hai la nenea doctorul.
Ajungem la el şi primim vestea că are ceva probleme la coloană. Nasoale. Şi că ne recomandă un alt doctor, mult mai experimentat, pentru că el este depăşit. Ajungem la celălalt. îl apasă pe spinare, Juni e cabrat ca o mâţă supărată şi urlă de durere. “Trebuie să facem infiltraţii”, ni se spune. Veniţi mâine la ora x.
Îl aducem pe Juni în braţe, abia mai merge. Un câine de 3 ani, sănătos tun tot timpul ăsta, a mai adunat parcă 15 ani de vârstă. Vecina de la parter ne povesteşte că nişte prieteni de ai ei au avut aceeaşi problemă. Câinele a murit din cauza infiltraţiilor în cauză. Putem să nu facem şi în câteva zile oricum e mort.
Suntem praf cu toţii. Ne uităm la el ca la “soare” şi ştim că suferă. Şi e greu să iei o decizie. Iar acea decizie într-un final îmi aparţine. Este câinele meu, eu sunt stăpânul principal, eu apar în acte. Pentru prima dată ideea de “drept de viaţă şi moarte” îmi repugnă.
A doua zi plecăm spre doctor cu Mama Ana rămasă în uşă, cu ochii în lacrimi, implorându-mă să nu accept infiltraţiile. Nu ştiu oricum ce decizie să iau, tată-miu este la fel de mohorât şi de pierdut ca şi mine. Îl duce pe Juni tot în braţe, aproape un kilometru, până la doctor. Ajungem spre cabinet şi câinele începe să scâncească şi să tremure. Urăşte cabinetele de veterinari şi îi este frică de fiecare dată.
Îmi aruncă privirea aia de câine care adoră şi pământul pe care calc. Ştie că nu i-aş face rău şi totuşi în ziua aia decizia mea poate să îl ucidă. Şi nu ştiu care este decizia mea şi urăsc clipa aceasta în care viaţa unui animal nevinovat este în mâinile mele.
Intrăm în cabinet şi cu un tupeu de care nu mă ştiu capabilă în mod normal, îl iau la bani mărunţi pe veterinar (profesor universitar la Facultatea de specialitate şi unul dintre cei mai buni în domeniul său). “Am înţeles că este o procedură extrem de riscantă. Şi eu pot decide împotriva ei”, mă răţoiesc la bietul om. Îi povestesc ce am aflat de la vecina mea şi aştept o reacţie.
Îmi explică foarte calm (eu m-aş fi pocnit, la cât de insolentă eram) că procedura este riscantă, că au survenit şi decese dar că Juni este un câine foarte tânăr, într-o stare de sănătate excelentă, bine hrănit şi puternic. Deci posibilitatea de a nu reuşi să îi salvăm viaţa este minimă. Plus că, dacă nu luăm acum măsuri, în câteva zile va paraliza şi venim să îl adoarmă.
Trecem peste nişte minute tragice. Nu suport să aud un câine plângând, al meu mi-a frânt pur şi simplu inima. Îl ţineam strâns în braţe să nu mişte, el urla de durere şi doctorul îi injecta cu un ac uriaş “soluţia” minune în coloană.
L-am dus acasă aproape mort de oboseală şi de plâns. Ştiam că ne aşteaptă o noapte grea, că va avea în continuare dureri mari, dar că mâine ar trebui să fie mai bine. În câteva zile se va restabili. Trecem lejer şi peste detalii financiare şi peste cât de bine mă simţeam eu ştiind că am făcut exact ce m-au implorat ai mei bunici să nu fac, le-am chinuit “copilul” şi poate va muri din cauza mea.
În noaptea aceea nimeni nu a dormit. Juni era lângă mine, pe plapumă. Gemea non-stop. îl mai întorceam din jumătate în jumătate de oră pe cealaltă parte, că ştiu că nu îi place să rămână în aceeaşi poziţie prea mult. Ai mei se fâţâiau prin zonă, cu câte un “vai, săracul” pe buze, de câte ori auzeau încă un geamăt. Aşteptam cu toţii să vină dimineaţa şi speram să nu moară.
Pe la 9 am plecat la muncă şi i-am lăsat pe ai mei să îl păzească în continuare. Gemea mai rar, dar era obosit şi slăbit. Am dat telefon din oră în oră să aflu cum se simte. Doream de fapt să ştiu că încă trăieşte. Veştile erau tot mai bune. Se ridicase cu greu din pat şi chiar l-au hrănit puţin. Apetitul era semn de “bine”, plus faptul că mişca totuşi, după ce jumate de zi o petrecuse inert. Un coleg făcea glume idioate despre “jigodia” mea şi, deşi eram amici, l-am făcut idiot şi nesimţit fără regrete. “Să te văd pe tine, cât de bine dormi, când ştii că un câine pe care îl creşti de la 2 luni, căruia îi oferi mâncare bună şi grijă de 3 ani deja, e pe moarte. Şi poate pentru că tu ai luat decizia de a alege o procedură riscantă, chiar dacă oricum murea”.
Am plecat în trombă de la “uzină” şi am năvăli pe uşă, mai să calc câinele în picioare. Se plimba ca beatul prin casă, încet-încet. A fost afară cu tată-miu (dus în braţe, că nu avea voie să facă efort), mâncase puţin şi acum stătea la picioarele mele, dând timid din coadă şi încercând să se ridice pe picioarele mele. Nu putea sări şi nici ridica lăbuţele, plus că l-am oprit în timp util, aşa că ne-am “iubit” el stând pe cele 4 lăbuţe din dotare şi eu în genunchi, ţinându-l în braţe, încântată că trăieşte.
După 3 zile a urmat vizita de confirmare a reuşitei operaţiunii. A mers pe picioarele lui o bucată de drum, după care a venit din nou “liftul”. Veterinarul era şi el încântat de progres şi îmi repeta că pentru Juni convalescenţa va fi uşoară, pentru că este tânăr şi în putere.
Pentru mulţi oameni “normali”, ceea ce scriu eu aici este de domeniul “fantasticului”. Cei care au însă animale pe lângă ei cunosc sentimentul de neputinţă pe care îl trăieşti în momentul în care sufleţelul este bolnav. Comunicarea cu un câine este excepţională, mai ales dacă te ocupi de el mult timp. Nu este om şi nu poate niciodată fi considerat ca atare, dar este o “persoană” în casă, un membru al familie care “discută” cu tine altfel decât prin cuvinte. În nişte ani petrecuţi împreună însă această comunicare non-verbală devine tot mai bună. Te cunoaşte extraordinar de bine, tu îl cunoşti şi îi simţi orice reacţie. Un câine bolnav îţi rupe sufletul. Şi aşa ajungem la .. nopţi nedormite 🙂
