Pe la 4 ani şi ceva ai mei au început cursuri intensive de “şapte ani de acasă”. Una dintre cele mai des învăţate lecţii a fost să îmi salut vecinii. Se mai întâmpla ca vreo bătrânică, la fel de surdă pe cât îs eu acum după 10 ani de stat cu căşti mari pe urechi şi muzica tare, să nu prindă “porumbelul” diplomatic, aşa că ai mei primeau imediat raportul că “aia mică” a trecut fără să salute. Şi să vezi apoi pomelnic.
Am început apoi să salut “complex”. Adică spun bună ziua, zâmbesc a bineţe şi aplec uşor capul. Culmea este că funcţionează faza şi vecinele mele încă îs convinse că aşa copii ca mine şi tată-miu, mai rar. E clar că ambii am trecut de faza potrivită apelativului, dar şi doamnele în cauză au sărit lejer nişte decenii, deci e de înţeles.
Sunt câteva vecine pentru care am mereu un “săru-mâna” pregătit. Am crescut, e drept, dar în braţele lor alergam ca puştoaică de câţiva anişori, să mă pupe şi cadorisească şi ele cu vreo cioco. Sunt pe scara mea de când eram eu de o şchioapă şi în general relaţiile au fost mereu mai mult decât de vecinătate. Restul primesc un bună ziua amabil cu zâmbetul de rigoare, care face pare-se minuni.
Te rog şi mulţumesc …
Alte discuţii ani la rând au mers pe cum să cer ceva şi cum să mulţumesc pentru orice ajutor sau serviciu. De multe ori respectiva acţiune nu merită neapărat un mulţumesc, dar ai mei nu au vrut niciodată să audă asemenea motive. Aşa că trebuie mereu să aliniez o serie de cuvinte frumoase, plus rânjetul ăla amabil, că altfel nu mai mănânc ciorbă caldă 2 săptămâni acasă. În toţi anii ăştia fazele astea au intrat în reflex, aşa că nici nu mai realizez că poate interlocutorul nu merita atâta atenţie.
Dacă arăt respect, oare înseamnă că îl şi simt?
De aici porneşte discuţia de altfel. De la atitudinea nepoliticoasă pe care o avem uneori, pentru că nu considerăm că omul din faţa noastră merită un minim respect. Poate avem dreptate, poate suntem oricum pe lângă situaţie.
Îmi ia puţin efort să număr oameni pentru care simt un respect real. Pe care îi consider superiori şi pentru care am o admiraţie uriaşă. Sufăr de obicei de complexe de superioritate şi mă cred buricul pământului, deci lista mea de oameni faţă de care ar trebui să mă port cu mănuşi este relaxant de mică.
Şi totuşi îmi salut cunoştinţe pe care poate în mod normal le-aş ignora cu celebrul “ia mai dă-i naibii de boi”, vecini care se îndeletnicesc doar cu “spionajul” şi nu sunt în stare nici să formuleze o propoziţie corectă când bârfesc ce maşină are iubitul meu, de ce nu sunt blondă, cu tocuri sau naiba ştie ce subiecte de discuţie mai au “ploşniţele”. Deşi nu sunt de acord cu îndeletnicirea lor, sunt oameni pe care îi ştiu de ani mulţi şi anii de cicăleală din partea alor mei îşi spun cuvântul.
Dacă aş merge direct pe respectul meritat, ar trebui să fiu la “cuţite” cu majoritatea indivizilor pe care îi cunosc sau cu care mă intersectez. Pentru că unii nu miros bine, alţii sunt proşti, alţii nesimţiţi sau orice altă “calitate” cred eu la momentul potrivit că posedă. Şi totuşi nu aşa am fost educată.
Am fost învăţată să cedez locul pe când mergeam prin mijloacele de transport în comun. Să ajut bătrânii să coboare sau să urce. Sau femeile cu cărucior, sau oamenii în cărucior. Să salut pe cine cunosc şi să spun mereu mulţumesc pentru orice “nimic”. Am citit articole în care se discută despre asta. Nu am înţeles niciodată unde este problema. Este REFLEX, nu mi-am pus niciodată problema că aş putea proceda altfel. Pentru că ştiu că asta le-ar frânge inima alor mei. Mereu s-au mândrit că nu mi-au putut oferi prea multe, dar măcar la sectorul educaţie nu m-au lăsat baltă.Şi fiecare mică “izbândă” îi bucură enorm.
Astăzi am cules din nou roadele vechii zicale “vorba dulce, mult aduce”.
Am fost până în Centru, să mă întâlnesc cu o colegă. Am pornit glonţ spre vechiul comisariat, unde acum este parcare cu plată. Corsica mea, acolo stă. Ajung în poartă, bag semnalizare stânga şi văd “ţidula” de “rezervat”. Parcarea plină ochi.
Pornesc o serie de sfinţi la defilare şi, exact pe când încercam să îmi imaginez pe unde să mă scap de herghelie, iese “portarul”, dă panoul la o parte şi îmi spune “haideţi, că găsim un loc pentru dvs.”
Locul în cauză nu este parcare propriu-zisă, e un plaţ mic la intrarea în “căsuţa” lui de la poartă. Dacă te bagi cu fundul înainte şi rămâne o treime din maşină cu botul afară, reuşeşti să nu încurci şi să laşi agregatul acolo. I-am mulţumit omului că mi-a salvat fundul şi am plecat încântată că nu mai umblu jumate de oră să găsesc pe unde să las maşina.
La venire i-am mulţumit din nou şi i-am urat şi Sărbători Fericite, pe lângă tradiţionalul deja “vă doresc serviciu uşor şi o zi bună”.
Nu pot spune că respect omul respectiv aşa cum îmi respect profesorii preferaţi sau părinţii. Ori oameni faţă de care mă simt un umil gândac, valoric vorbind. Până la urmă este un om cu un job nu atât de fermecător, poate cu o pregătire şcolară sub a mea, nici măcar a Kenzo nu miroase. Dar este un om care a fost mereu amabil şi faţă de care nu am putut avea o altă atitudine, pentru că nu ar fi fost corect.
Concluzia întregii poliloghii este că eu cel puţin nu îmi permit să arăt respect doar celor puţini care mă domină şi pentru care chiar îl nutresc. Aproape 3 decenii petrecute cu o familie “clasică”, m-au învăţat că, deşi respectul se câştigă greu, eu trebuie să am o asemenea atitudine. Chiar dacă am impresia că respectivul nu e la “standardele” mele “înalte”, “bună ziua, vă rog şi mulţumesc” sunt obligatorii.
Foarte interesant este că nu ştiu să nu fi avut “succes” cu atitudinea aceasta. Am reuşit să conving oameni să îmi facă servicii pe care în mod normal nu erau dispuşi, cu un zâmbet din ăla de copilaş cuminte, vânzătoarele să fie mai amabile sau dispecerele de taxi să facă tot posibilul să găsească maşină.
Astăzi Mama Ana era super încântată să audă întâmplarea cu portarul de la comisariat. “Ai văzut, mamă, ce înseamnă să te porţi frumos?” Cred că a şi uitat de durerea de spate care o chinuie de 2 zile …