Azi “expiră” contracul meu cu Guerrilla. Se termină 3 ani în “trust”. Oficialmente şi pe hârtie adică. Ani frumoşi pe care aş fi nebună să îi regret. Cunosc personal “personalităţile” de pe postul principal şi, cu mici excepţii, am descoperit că îs oameni super. Am avut şansa de a lucra sub o “umbrelă” interesantă, într-un post cu atitudine, cel puţin când m-am angajat eu la ei. Au mai lăsat-o moale poate, muzical vorbind am avut mereu rezervele mele, venită fiind de la un post de radio care a troznit muzică “serioasă” 24-7.
Se termină în total 10 ani de radio. Jobul visurilor mele, ce mi-am dorit să fac de la 15 ani. Am început la 20 şi iată că am schimbat chiar şi prefixul făcând ce mi-am dorit atât de mult. Munca în sine este demenţială. Panica din primii ani este şi ea la cote maxime. Spaima că vei spune (din nou) bălării, că împuleci zilele de calendar, că spui bună dimineaţa seara, că opreşti muzica de pe post, că laşi microfonul deschis şi cine ştie ce aberezi … da, le faci pe toate şi le faci şi după 20 de ani de muncă.
Lumea media este excepţională, dacă o “simţi”. Am avut nişte ani superbi, am învăţat muzică de la nişte oameni cu o cultură în domeniu de te pun în genunchi. Mi-am dezvoltat “cultura muzicală”, mi-am luat şuturile de rigoare (că doar le-am meritat), am “dat” muzică şi am trăit o viaţă frumoasă.
L-am cunoscut pe “soare” cu prilejul ăsta şi de 7 ani există iată o constantă în viaţa mea. Şi, dacă nu lucram la radio şi nu îmi scria pe antica adresă ramona at analog punct ro să ceară piese cu Doro şi Pretenders, cine ştie cât mai căutam până să îl găsesc pe EL, omul fără de care nu prea văd un viitor “ideal”.
Aş putea pierde ore întregi povestindu-vă despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre discuţiile “savante” cu colegii de la radio, de orele de emisie, de “maratoane” de 8 ore sau recordul de 16 (cu un coleg, de un Valentine’s Day), de oameni care mi-au cizelat calităţile, albumele “tari” pe care le prezentam duminica, nervii şi promisiunea că “mă las naibii de rahaturile astea”, când mă ajungea oboseala.
Astăzi este o zi nouă şi pentru că, prima dată în 10 ani de muncă, întorc “armele” şi încep ceva nou. Pentru prima dată îmi schimb priorităţile. Las “media” pe locul 2 şi intru tare într-un domeniu pe care îl “simt” de 7 ani. Este ceva nou. Omul crescut cu ideea că “trebuie să ai un salariu”, îşi schimbă dintr-o dată strategia. Pentru că nu sunt alte soluţii.
Când am aflat că staţia locală se închide, am simţit iniţial că îmi fuge pământul de sub picioare. Aveam salariu bunişor. Pe ăla nu îl mai am. Aveam “siguranţa” că vine ziua de salariu şi e totul în ordine. Din ce câştigam pe net puteam să mai acopăr alte “găuri”. Mereu mi-am pus munca de web design pe locul 2, pentru că aşa am şi început. Ca “venit rezidual”. Chiar şi firma, “făcută” în 2007, a apărut din nevoia de a da o factură clientului şi de a lucra “curat”.
Problema când ai un salariu OK este că devii COMOD. În loc să trag puternic pe ce ştiu să fac şi de unde pot câştiga chiar mai bine, am preferat să stau la căldurică şi să fac doar câte un bănuţ în plus.
Acum nu mai merge. Am pierdut salariul, am pierdut toate “avantajele” pe care le ai în situaţia asta. Am rămas cu o firmă micuţă constituită legal, pe care nu am închis-o de teama forfetarului (deşteaptă fată) şi care de acum mă poate salva.
Şansele de a găsi de lucru în media timişoreană sunt mici. La fel şi salariile. Nu am scos de tot opţiunea aceasta din discuţie, pentru că radioul este drog puternic şi chiar îmi place să mă aud în microfon. Dar nu mai pot vedea această opţiune ca fiind cea mai bună, pentru că risc să ajung din nou în plin rahat şi fără prea multe soluţii de a ajunge la mal.
Aşa că .. mă angajez. Pe mine mă … cum spuneam la orele de gramatică, pe când încercam să deducem care e subiectul şi care complementul direct. De azi sunt angajatul meu. Web designer şi freelancer pe internaţional. În 2 săptămâni de muncă am recuperat un salariu şi încă jumate din ce îmi plătea radioul. Am preţ bun pe ora de muncă, am deadline-uri de respectat şi îmi fac eu programul. Cu 2 nopţi în urmă am stat până la 5 să discut cu un potenţial client una-alta. Am primit proiectul şi deja e mulţumit de designul iniţial.
Pot lucra de oriunde, atât timp cât am net şi unul dintre “leptoape” cu mine. Ies în fiecare zi în oraş, pot sta la poveşti cu prietenii, pot rezolva problemele uşor, pentru că nu am program fix. Sunt la zi cu plăţile, cu impozitele şi tot ce trebuie, îmi fac cu atenţie bugetul şi încerc să fiu mult mai responsabilă cu banii.
Buddha vedea efecte pozitive în criza asta şi îi dau dreptate. Faptul că s-a închis staţia locală a fost tragic pentru noi, cei angajaţi acolo. Fiecare încercăm să ne punem din nou pe picioare. Niciun pas înainte nu se face atât de repede şi de lung, ca unul ce vine după un şut nasol în poponeaţă.
Pentru mine a înseamnat o puternică trezire la realitate. Şi am înţeles că în cazul meu există o experienţă şi poate ceva talent într-un domeniu care, deşi este puternic afectat de criză, încă oferă destule soluţii. A sosit momentul să merg “pe urma banilor” şi să recapăt o siguranţă financiară. Începutul este criminal de greu. Am îndoieli încă, gânduri negre şi spaime. Dar deja simt efectele muncii mele susţinute şi viitorul începe să sune relativ decent. Clar, va fi o toamnă interesantă.
Plus că problema mea de sănătate nu se va rezolva cu bani puţini. Nu ştiu despre ce este vorba încă (stăm în aşteptare un pic, mai ales că vine şi concediul mult-aşteptat şi vreau să ne bucurăm de el la maxim). Răspunsurile vor veni şi ele, dar presimt că vor veni săptămâni grele şi costisitoare. În cel mai bun caz va fi o sperietură şi ceva disconfort. În cazul celălalt .. vom fi puternici, ce să zic …
Momentan însă mă bucur că mi-am regăsit un fel de echilibru. După nişte săptămâni de coşmar, în care am văzut că totul se prăbuşeşte sub mine. Acum ŞTIU ce am de făcut. Am pornit pe un drum destul de greu, dar depinde totul de mine. Dacă pic cu botul iar în rahat, nu mai pot da vina pe nimeni. Dar, vorba englezului, “failure is not an option”.
Aşa că .. mă angajez. Eu .. pe mine.
Să fie într-un ceas bun 😀
PS: dau de băut după ce termin formalităţile.
