Pe când eram puştoaică şi încă visam la mari poveşti de dragoste, perfecte chiar, ăia mai bătrâni îmi dădeau deja de înţeles că înţelegerea în casă e cam greu de găsit, că “ăia de se iubesc, se şi ceartă”.
Aşa îşi explicau poate unii scandalurile din casă, vesela zburătoare şi ochii “machiaţi”. Am cunoscut un cuplu ce o ţinea numai în “una caldă, una rece”. Vă scriam acum nişte săptămâni că li s-a cam terminat stocul de pasiune, aşa că s-a dus naibii relaţia.
După ce m-am făcut “fată mare” şi am trecut şi de stadiul ăla, am tot aşteptat să mă părui cu bărbatul.
Este clar că nu tot timpul am gândit la fel, dovadă 2 despărţiri pănă acum, plus unele discuţii cu “soarele”. Sunt încăpăţânată şi iraţională, când mi se pune pata. El sărmanul ştie şi a făcut tot posibilul să îmi bage minţile în cap. N-ai cu cine. Aşa că, după discuţii absolut civilizate, cu schimb de păreri şi argumente, omul meu a realizat că proasta e proastă şi că n-are de cât să o comită pe pielea ei.
Am luat decizii care nu i-au plăcut şi, cu toate că era clar ce poziţie are faţă de ele, am mers mai departe. Mi-a înţeles “încăpăţânarea” şi mi-a respectat deciziile, deşi nu i-au convenit. Şi erau chestii serioase, nu discuţii despre faptul că nu cădem de acord ce să ronţăim seara asta sau că a dat nu ştiu câţi bani pe nişte monede vechi. Era vorba despre “viitorul” meu financiar pe următorii 4 ani (că un leasing nu e atât de uşor) sau de sănătatea mea pe alţi 2 şi ceva, când am decis să încep un tratament ortodontic. A suportat sărmanul cu stoicism să mă vadă mâncând “piure” în primele zile cu aparat, să mă audă că mormăi că mă dor dinţii sau să vadă şi să sărute o gură plina de fiare, mai ceva ca un ceas cu cuc.
Orice discuţii s-au iscat mi s-a părut mereu normal să le purtăm civilizat. Asistam uneori la câte un “show” între îndrăgostiţi cu nişte expresii aruncate asupra altuia de mi se roşea mie tenul, şi sunt chiar spurcată la gură. Nu am putut niciodată înţelege cum poţi să îl faci pe omul iubit “bou”, “tâmpit” sau variantele feminine, dacă e vorba de cearta cu femeia.
Tot pe când alergam după “mottouri” deştepte, mi-a rămas întipărită în minte o altă expresie ce avea treabă cu scuipatul şi linsul după ce ai scuipat. Asta mi-a plăcut mai mult decât vorba aia de justifica ţigăneala între parteneri, că cică aşa e dragostea.
Am stat într-o perioadă să studiez un pic relaţia şi să văd semnele lipsei de pasiune. Dacă nu ne păruim, e clar că nu ne iubim, cel puţin aşa zic ăia înţelepţi. Nope, niciun semn de moartea pasiunii. Ies scântei între noi, mi se înmoaie genunchii dacă îl văd, îmi vine să îl pap cu haine cu tot. După cum se exprimă omul, pare-se că sentimentul e reciproc. Deci ne iubim, dar nu cum “zice în cărţi”.
Şi totuşi nu ne certăm ca turbaţii. Pentru că în general suntem în consens total. Nu am înţeles niciodată motivele pentru care te-ai părui pentru că nu sunteţi de acord cu locaţia de vacanţă sau petrecerea următorului weekend. Totul se poate discuta calm şi cu argumente reale. Plus că, dacă tot te topeşti de dragul omului tău, şi să stai pe bordură cu un suc în faţă este deja ceva deosebit. Pentru că e important omul de lângă tine …
Cei mai certăreţi dintre cunoscuţii mei îndrăgostiţi au divorţat. S-au săturat probabil de certurile zilnice pe tot felul de motive idioate. Oricât de dulci ar fi fost împăcările (am înţeles că asta e încă o scuză a celor de se păruiesc în disperare), divergenţele au creat nişte prăpăstii între ei. Cuvintele urâte aruncate au început să doară tot mai mult şi povestea a ajuns la un final previzibil până la urmă.
Bineînţeles că facem “mişto”unul de altul. Că de multe ori glumele noastre îi sperie pe unii care nu se aşteaptă la aşa ceva. Sunt însă glume şi ne amuzăm împreună. Când este însă vorba de discuţii serioase, nu pot concepe apelative “suspecte”. Nu îi pot spune că e “tâmpit” sau “bou”, când ştiu ce IQ posedă şi cât este de integru. Nu ar fi doar nişte cuvinte nepotrivite, ar fi neadevărate şi penibile. Probabil că şi calităţile mele intelectuale ar face să sune ciudat apelativele în cauză la feminin.
Pentru că nu aşa discuţi despre chestii care îţi schimbă viaţa. Apelativele vin când nu mai ai argumente. Şi atunci ar trebui să spui: este decizia ta. Şi, dacă tot iubeşti atât de mult, îi vei sta omului alături când rezultatele îl vor muşca de fund. Sau îl vei lăsa să se descurce, dacă nu doreşti să te implici în greşeala sa.
Ţie, dragă cititorule, cât de normale ţi se par scandalurile în relaţie? Consideri că o “condimentează”? Te-ar dezamăgi asemenea reacţii?
