Exista încă mulţi români care consideră că obiceiul de a poza una-alta e prostie. De ce să pozezi la un concert, când găseşti poze făcute “profesional”? De ce să pozezi Statuia Libertăţii sau Big Ben, când sunt catraliarde de poze de 1000 de ori mai deştepte decât poate un prostan cu săpunieră, în condiţiile în care majoritatea nu ştim nuş’ câtă artă fotografică şi mulţi nici nu dau mii de dolari pe o cameră foto.
Da, teoretic e pierdere de vreme. Nu apuci să caşti ochii la decor, că stai cu aparatul la ochi. Plus că, orice faci tu, eşti zero barat faţă de fotografii profesionişti care troznesc poze de stă tot neamul felinelor în mustăţi.
De ce cărăm unii dintre noi şi agregatul ăsta inutil, dacă e să ne luăm după raţionamentul de mai sus? De ce unii tragem 1-2 kile de aparat, cu obiective şi alte daravele şi stăm mereu ca pe jar că, dacă ne uşurează careva de “greutate”, ne-a aranjat bugetul pe care oricum l-am foarte brutalizat la achiziţionarea sculelor?
Pentru ca POZELE MELE fac cât toate pozele alea deştepte. Pentru că sunt ALE MELE şi am surprins, aşa cum am putut, ce simt eu că-mi trezeşte în suflet un loc frumos. Ce m-a şocat sau bucurat. Nu sunt frumoase toate, sunt greşite ca încadrare, sunt “amatoriceşti”. Dar le privesc peste ani şi zâmbesc. Mă ajută să nu uit şi mai ales rămâne în mine şi altceva decât senzaţia că am văzut ceva divin.
Da, acum 11 ani am fost acolo. Pe Ceahlăul pozat atât de frumos de Dragoş. Am urcat vreo 6 ore pe o potecă pe care oricum o vedeţi în “pictorialul” spre care am dat deja link. Cu 15 de kile în spate, aproape sufocându-mă din cauza efortului şi a aerului rarefiat. Şi m-am trezit la 6 dimineaţa la cabană deasupra norilor.
Ce mi-a rămas de atunci? Pe lângă doi genunchi făcuţi praf din cauza urcuşului ciudat (mda, 5 ani de karate nu pică bine la asemenea probleme)? Senzaţia aia că am fost în paradis, că am rămas “paf”, când am văzut cât e de frumos muntele ăsta. Nimic altceva. Multe din pozele lui Dragoş îmi par străine, deşi am călcat pe afurisitele alea de poteci. Memoria mea nu este ajutată de nimic, pentru că pe vremea aia nu aveam aparat foto.
Aşa că, da, de asta ne place să facem poze. Pentru că ajungem să cunoaştem locurile mai bine, ajungem să ni le amintim chiar şi doar din câţiva mega de pixeli coloraţi. Nu vreau să mai văd vreun loc frumos şi să treacă un deceniu peste mine fără să mai am în minte decât amintirea că a fost o revelaţie.
Să ne ajute cine trebuie să mai calc pe acolo şi să nu-mi crape genunchii de tot. Voi căra un kil de aparat numai de-al naibii, să recuperez după mai mult de un deceniu nişte amintiri ce s-au şters prea repede …
