Nu înveți cum a fost în comunism după un joc

Planificam să scriu un comentariu kilometric la Dollo pe blog, dar mai bine dau link către articolul ei (pe care chiar vă invit să-l citiți înainte, să „facem” sens, dacă mi se permite să folosesc o replică ce mă tot distrează la prietenii noștri de peste ocean) și mă desfășor apoi la noi în ogradă.

Polonezii au scos un joc gen „Monopoly” de se cheamă „Coada” și în care se prezintă comerțul mai mult sau mai puțin oficial din perioada „de aur”. Cu tot ce a presupus asta: rații, cartele, penurie, cozi, speculă etc. Chestii pe care mulți și le amintesc oricum, iar alții vor putea să înțeleagă măcar puțin din drama oamenilor care trăiau pe atunci. Să înțeleagă puțin spun, pentru că un joc nu ține loc de experiență personală și nu prezintă nici pe departe copilăriile petrecute la cozi, lipsurile, greutățile și mizeria acelor ani.

E doar așa ceva „funny”, de care te poți debarasa închizând jocul, în timp ce zeci de ani oamenii care au trăit realitatea aceea nu s-au putut „deconecta”, iar unii nici nu au apucat sa vadă un magazin cu rafturile pline cu mâncare sau produse.

Am avut 11 ani la Revoluție, deci sunt departe de a avea o părere extrem de documentată, mai ales că pe vremea aia eram ocupată cu păpușile, nu să studiez viața socio-politică a țării. Dar sunt chestii care mi-au rămas în minte și pe care nici eu, copilul de atunci, nu le-aș putea ierta.

Am dezvoltat de atunci o mare pasiune pentru ciocolată. Pasiune ce se mai satisfăcea din Paște în Crăciun. Și de ziua mea. Aveam o mătușă la Kandia, așa că mai primeam câte un pachet cu bunătăți. Nu pot să uit cum primeam 2-3 pătrățele sau o „linie” de ciocolată, pentru că ai mei încercau să întindă cât mai mult bucuria. Poate de asta acum mănânc o tabletă într-o singură tură și nu prea iert asemenea bunătăți.

Nu am suportat bananele până pe la 18 ani, așa că nu am suferit aștetând să se coacă pe dulap. Dar am iubit mereu portocalele și le vedeam ca pe ciocolată. Mai rar chiar, că la Kandia nu se coceau portocalele, deci nu puteam face uz de „nepotisme”. Cu alte fructe era mai ușor, că mai aveam și rubedenii la țară.

Ai mei țineau zahăr și făină pe balcon și tot adăugau, cum dădeau de noi rezerve. Și erau extrem de iritați când se trezeau că „bunătățile” erau atacate de musculițe sau tot felul de „dăunători”. Pâinea se lua până la o anumită oră și, deși acum găsești și la 10 seara, dacă vrei, ai mei încă au „sechele” și nu înnoptează fără să fie pâine în casă. Am stat la coadă la carne și lapte, am văzut rafturile goale în restul zilelor, am asistat la certuri între ai mei, unul era iritat că mi se ia din timpul de joacă/studiu să stau la coadă, celălalt amintind că unul în plus la coadă înseamnă mai multă mâncare.

Aveam haine ca toți copiii, recunoșteam o groază de haine de la ații în mica mea garderobă. Erau câteva modele, toată puștimea le avea. Mama Ana îmi tricota diverse haine: paltonaș, pantaloni, veste, pulovere etc, așa că mă simțeam extrem de bine îmbrăcată în hainele respective, pentru că alea măcar erau „unicat”. Bun, trecem peste faptul că erau niște ațe absolut anoste în general și câteva modele, dar tot era ceva special.

Se mai croiau haine în casă sau pe la câte o vecină ceva mai pricepută. În general hainele erau destul de slab croite, poate de asta am și acum o puternică reticență față de orice croitor. Prefer la orice oră să dau mai mulți bani pe produsul finit, decât să aștept să văd ce „scoate” un croitor din material.

Ca mare pasionată de desenat/colorat (am prins fiorul artistic direct de la bunicul meu) eram mereu în căutare de carioci, creioane etc. Când văd acum seturi cu 100 de carioci simt că leșin, pentru că mie seturile alea infecte de câteva carioci prost făcute și care țineau prea puțin mi se păreau capăt de țară. Creioane colorate aveam iar cu „măsură”, iar unul dintre marile momente ale vieții mele școlare a fost când Tata Gheorge (cel cu fiorul artistic) mi-a dat stiloul lui chinezesc. Aveam un rahat de Pelican (cred că așa se numea) atât de prost că abia scriam cu el. Prin a II-a sau a III-a am primit stiloul „de domn” de la ăl bătrân și m-am bucurat de parcă mi-ar fi dat cheile pentru o mașină nouă.

Aveam un stilou bun (comparabil cu porcăria anterioară) și puteam scrie ușor și bine. Stau să mă gândesc că acum probabil nici gratis nu aș folosi un așa stilou și că în anul de grație 2012 „chinezesc” nu mai face pe nimeni să se bucure ca pe atunci. Aveam caiete cu același gen de copertă, urâtă, cu o culoare lipsită de viață. partea bună era că nu le vedeai prea mult, că imediat erau învelite în hârtia aia albastru-violet cu care aproape toți elevii ne țineam caietele și manualele învelite.

Se făceau cumpărături de rechizite periodic (de obicei înainte de începerea școlii) și iubeam zilele alea, pentru că veneam acasă cu caiete noi, creioane etc. Miroseau a fabrică și așteptam să înceapă școala, să pot scrie cu și pe ele. Pentru că erau de obice destul de bine numărate și planificate, așa că nu-mi puteam permite să folosesc un caiet doar așa de „sanchi”. Am învățat să am grijă de toate articolele personale de papetărie, pentru că nu mergeai mâine să mai cumperi un braț.

Aceleași penare anoste, vreo câteva modele de ghiozdane, uniforma. Cam asta a fost viața mea de școlar până în clasa a V-a. Am detestat uniforma în cauză și probabil este unul dintre motivele pentru care nu mi-ar fi plăcut să mai port așa ceva. Și afurisita aia de cordeluță, plus inelul de cravată pe care-l pierdeam ÎN FIECARE zi cred, de primeam tura de morală în fiecare dimineață, când îl căutam de bezmetică prin casă.

Erau produse pe care le vedeai o dată la an poate, erau produse pe care le achiziționai cu stres și eventual de la speculanți. Este drept că nu am murit de foame, este însă drept că MÂNCAREA era mereu un subiect fierbinte. Și acum, la peste 20 de ani de atunci, îmi văd familia încă stresată pe tema asta, deși nimeni în casa mea nu a suferit de foame. Încă sunt bătrâni pentru care un blid de mâncare este un lucru uriaș, care sunt stresați dacă nu au frigiderul ticsit sau dacă nu au pâine destulă peste noapte.

Mergem la cumpărături și-i văd cum se bucură pentru câte o chestie, cum încă nu au curaj să pună mâna pe o prăjitură și cât de stresați sunt că poate mă costă prea mult cumpărăturile respective. Mâncarea NU ar trebui să fie o problemă. Nu ar trebui să ne stresăm pe tema asta, nu ar fi trebuit să știm ce înseamnă rațiile, corupția și cozile ce ne-au marcat copilăriile (viața).

Este imposibil să-i explici unui copil de acum că existau vremuri când stăteai la coadă pentru un colț de pâine. Când acum e găsești pe toate drumurile. Fetița de 6 ani a prietenilor noști de aici a făcut ochii mari, când i-am spus că mâncam portocale de Crăciun doar. Pentru că ea le vede ÎN FIECARE magazin cu „subiect” alimentar. Nu știe ce înseamnă coada, mai mult decât cele câteva minute pe care le așteptăm să plătim produsele. Are de ales dintre 3-4 feluri de fructe cel puțin în fiecare zi, are sute de creioane și de carioci, nu mai vorbesc de haine, că doar garderoba ei de vară e de vreo 3 ori cât a întregii mele familii.

Un asemenea joc este trist. Este trist că milioane de oameni au trăit așa. Că s-au căciulit pentru un pantof mai decent sau pentru o ceafă de porc. Că salamul de Sibiu era o raritate, că ne răpeau din timpul de joacă sau odihnă pentru a sta la coadă. Că familia mea făcea eforturi să am totuși burta plină și numai ei știu de câte ori nu s-au atins de ceva ce le făcea poftă, „să aibă a mică”. Poate este motivul pentru care acum îmi place să-i răsfăț și să le cumpăr ORICE și-ar dori să mănânce. Poate de asta le spun că, dacă le e poftă de prăjitură, să o cumpere. Da, numai pentru ei. Fără teamă și fără regret. Și dacă asta înseamnă să scot eu niște lei pentru a le face o bucurie, e un preț prea mic pentru ani de lipsuri și pofte nesatisfăcute.