Cum nu am mai văzut Oradea

Am fost mare „cântăreață” cam toată copilăria. Totul a început de prin timpul grădiniței, când eram „solistă” pe la serbări și cântam întru cinstea Tovarășului. Apoi am intrat la școală și m-am tot învârtit la cor. Activitatea presupunea să lălăim diverse cântecele și cam atât. Singura prestație a fost la Vidu (Liceul de Muzică din Timișoara, pentru cei din „afară”, dotat cu o sală de concerte mai acătării), când am prestat nu știu ce chestie mirobolantă. Atât de important eveniment, că, deși eram în gimnaziu, l-am uitat.

Primul an de liceu ne-am învârtit afară din cor, din simplul motiv că profa’ nu știa că există și a IX-a B, nu doar starletele din A. Pe alea le-a recrutat, iar madamele în cauză au tăcut ca porcul în știuleți că există încă o clasă de specialitate.

Până la urmă s-a prins și doamna de muzică de posibilitatea de a mai pune la „șeptel” niscaiva talente, așa că a ținut o scurtă audiție. A venit într-o zi de luni cu un cântec pe care l-a cântat toată clasa, l-a împărțit pe 3 voci și peste o săptămână urma să-l cântăm individual, pe vocea aleasă. Cum toată „viața”, cântasem pe vocea a doua sau a treia (dacă era pe 3 voci) mi-am propus să stau cu solfegiul pentru a treia sub nas. Normal că, putoare cum sunt, m-am luat cu altele săptămâna respectivă, așa că lunea viitoare eram tufă la armoniile cerute. Pentru că nu eram în stare să-mi amintesc clar ce aveam de cântat, am grăit vocea întâi (că ținusem minte cântecul) și am fost primită în cor la „soprane”.

După câteva săptămâni era clar că vocile erau disproporționate: prea multe fete la vocea întâi, ceva la a doua și extrem de puține la a treia. Deci mi-am recâștigat rapid locul la „cântat gros” și mai interveneam pe la alte voci, dacă simțeam că nu duc suficient de bine melodia și se pierd față de restul.

Au fost vreo 2 ani excepționali. Făceam repetiții săptămânal cu doamna noastră, o tipă extrem de deșteaptă și de mucalită. Avea bine peste 50 de ani, era deja bolnavă, mereu suferea de ceva, dar venea la repetiții și se forța să ducă totuși corul cât mai departe. A avut și niste săptămâni rele, când nu putuse veni deloc, așa că eram 2-3 eleve care adunam corul și țineam totuși repetiții, să nu pierdem timpul chiar așa.

Doamna noastră de muzică este pentru mine simbolul dascălului, așa cum trebuie să fie. Dedicată până-n vîrful ADN-ului, suferindă dar plină de energie, a pus tot ce a putut în corul nostru și în piesele respective. O vedeam de multe ori istovită de durere și de boală, abia târându-se în sala de clasă, dar prinzând viață odată ce începeam să cântăm. Are niște ochi absolut superbi, un albastru incredibil, și o finețe aparte, semnul unui om educat și bine „înfipt” în cultură. Stăteam de multe ori după ore la povești, în cabinetul de muzică și troceream diverse, eliminând deja constrâgerile unei relații „normale” profesor-elev.

Spre finalul clasei a XII-a (penultima pentru noi, că făceam 5 ani la Peda), am început să ne pregătim serios pentru un concurs de .. coruri, că nu știu cum să-i spun. Am făcut pregătiri intense pentru faza zonală, în Oradea, apoi, dacă ne calificam, treceam la cea națională, undeva pe la mare (Constanța sau … nu mai știu, chiar au trecut acuș’ 20 de ani).

Știu că s-a chinuit biata femeie cu noi ca Iisus pe cruce, să sune totul perfect. Era absolut „maniacă” și nu ierta nimic. Nu știu să fi urlat la noi, dar vedeam pur și simplu dezamăgirea pe fața ei, când „zbangheam” o notă. Prin tinerețe câștigase cu corul concursuri naționale și chiar avea calitățile necesare pentru a mai face minunea o dată, chiar dacă era deja atât de bolnavă și de slăbită. Și, când duceam corect cântecul până la capăt, vedeam cum îi strălucesc ochii ăia incredibil de albaștri și-și ridica sprâncenele frumos arcuite a plăcere. Era genul de dascăl pe care nu puteai să nu-l iubești, blândă, înțelegătoare, bine înfiptă în „materia” ei. Orele acelea de cor au fost printre cele mai frumoase momente pe care mi le amintesc.

Odată ce am adunat destul antrenament și s-a omogenizat corul, piesele ce trebuiau cântate pentru concurs începeau să sune bine. Mi se face și acum pielea de găină când îmi amintesc cum cântam Sara pe deal pe 3 voci. Atunci când ai câteva zeci de oameni care știu cum să cânte și un conducător de cor care simte cum trebuie să sune, ceea ce iese este absolut magnific. Balada în cauză e superbă în sine, cântată pe 3 voci e absolut dumnezeiască. Știu că o cântam și ne prindeau pe noi fiorii, în timp ce o cântam, pentru că simțeam cât este de frumoasă.

Astfel pregătite, am plecat spre Oradea, să vedem ce iese din toată munca asta. Am ajuns sprea seară într-un internat semi-infect. Nu știu ce școală era și pe unde, nu-mi amintesc NIMIC din oraș sau din călătorie. Am dormit tun, deși ne era frig, iar dimineața ne-am trezit toate cu voci ca niște butoaie dogite. Să leșinăm de nervi. Vă dați seama ce aiurea este să ai de cântat peste 2 ore și vocea să fie praf. Ne-am mai dres un pic făcând vocalize și dând peste cap niște „untură de pește”, pe care o aveam în fiole fiecare, că așa sunase porunca de înainte de plecare.

Am avut catraliarde de emoții, erau pe acolo coruri mult mai bine organizate decât noi, cu „costume” etc. Noi eram corul de „orfeline”, după cum spunea doamna noastră, abia aveam numărul minim acceptat în concurs și nu aveam anii de experiență ai altora. Și am cântat cât am putut noi de bine, iar ochii aceia albaștri străluceau ca niciodată.

Agonie și extaz. The underdogs, orfelinele, să o citez pe doamna de muzică. Am luat locul întâi. Eram acolo să ne calificăm, dar se pare că ne-a ieșit mai mult. Nu cred că pot uita cât am sărit în sus ca nebunele și cât ne-am mai îmbrățișat. Și am văzut în ochii ei nu doar durerea ei cotidiană, ci bucurie și mândrie. Iată că, după ani de boală și de probleme, revenea în competiție nu să se facă de râs, ci să aducă o nouă generație pe primul loc.

Nu am apucat să vedem prea mult din oraș, că trebuia să revenim în Timișoara. Și oricum eram atât de fericite și visam că ajungem la mare. Aveam dreptul aceasta, un drept câștigat prin luni de muncă și de stres.

A doua zi ne-am primit felicitările de la profesori și de la celelalte colege și am aflat că faza națională era peste câteva săptămâni. Ne-am planificat din nou repetiții, de data asta mai dese, pentru că la naționale nu era deloc ușor, iar doamna noastră știa să nu se culce pe o ureche. Și au mai trecut câteva zile …

Era prăbușită pe scaun, în cabinet și avea ochii în lacrimi. Știu că intrasem să aduc catalogul sau ceva de genul, iar imaginea în cauză m-a lăsat fără glas. Am aflat că faza națională fusese mutată la câteva zile după zonale și „prietena” ei, cealaltă doamnă de muzică, mare „goangă” pe la Inspectorat, „uitase” să-i spună asta. Ne-am anunțat și restul colegelor că am pierdut „trenul” și la propriu și la figurat, doar pentru că un alt profesor uitase să fie PROFESOR în primul rând. Era ușor invidioasă pe corul nostru (din ce știu lăsase ea însăși corul de izbeliște cu ceva timp în urmă) și pe ce reușise colega ei să facă. O tipă bolnavă, pentru care fiecare zi de activitate era un chin, reușise cu sufletul ei ăla mare să inspire niște fătuțe să cânte așa cum trebuia. Fără note proaste în catalog, fără isterii, fără nimic, doar cu pasiune și dragoste.

A fost clar o fază din aia de telenovelă proastă, o chestie pe care nu a meritat-o nimeni. Era ultima noastră șansă de a realiza „ceva”, în condițiile în care a XIII-a însemna 2 lecții finale (grădiniță și școală), BAC-ul și admiterea la facultate (care pe vremea aceea se dădea prin concurs, nu era tot boul invitat să studieze).

Dintr-o gelozie cretină, un profesor a reușit să predea cea mai de preț lecție pe care o vei învăța ca adult „că oamenii sunt de rahat și că, dacă te pot distruge, o vor face”. Pentru noi a fost o lovitură uriașă și nemeritată, știu că am fost la un pas de depresie săptămâni întregi. După câteva zile știu că am auzit la radio Madrigalul cântând exact piesa noastră „forte” și am plâns ore în șir. Nu eram Madrigalul, dar corul nostru de „orfeline” nu s-ar fi făcut de râs.

Uite că au trecut atâția ani de atunci și mă încă-mi amintesc cu drag de corul nostru. De doamna de muzică, de repetiții și de singura noastră clipă de victorie, ce s-a consumat într-o dimineață toridă, undeva prin Oradea.