Când jucăm fotbal, nu teatru

Prin pruncie eram mare microbistă. Nu pierdeam niciun meci, stăteam la TV cu bunicul meu și trăiam fiecare fază. Am prins diverse Campionate și, pentru că ăl bătrân era ofițer, eram și steliști. Așa, din provincie, că nu aveam nicio treabă cu „ze capital”, dar oricum simpatizam destul de mult echipa în cauză.

Îmi amintesc cu drag meciuri pline de emoții, sportivi care alergau de-și dădeau duhul pe teren. Nu se cădea la „fault” atât de des, nu erau tot felul de tertipuri tactice. Pur și simplu se aruncau ca nebunii după „balon” și fiecare meci era un spectacol în sine.

Apoi s-a dus naibii totul, când sportivii au ajuns vedete, când televiziunile au fost mai interesate să ne precizeze pe cine babardește căpitalul echipei sau dacă și-a luat sau nu Vertu. Echipele au trecut la tot felul de șmecherii, se cade de zici că-s la Oituz doar să smulgă o lovitură liberă, se joacă în dorul lelii, sunt prea multe vedete care au uitat că fotbalul este totuși joc de echipă.

Sunt ani buni de când urmăresc sporadic câte un meci de Campionat mondial eventual. La care știu că echipa României nu se califică sau pică din primele meciuri. Au fost ani de dinți scrâșniți, gândindu-te că epoca de aur a fotbalului nostru a trecut. Prin media se discută doar frivolități, când ar trebui să ne pese de rezultatele jucătorilor, nu să știm pe cine a înjurat Becali sau cu cine se culcă Mutu.

Ieri seară am întrezărit o urmă de speranță.

După ce și-a mai făcut veacul pe „compul” din birou, „soarele” a venit la pat și s-a apucat de butonat telecomanda. Așa a ajuns pe Digi sport (cred) și a rămas vreo 30 de secunde pe post. Și-a dat seama că joacă Steaua, așa că a mai stat 1 minut să vadă „cum luăm bătaie”. Era repriza a doua și nu păream să o luam în freză deloc, judecând după cum stăteau steliștii mai mult pe la oaspeți în careu. Iubi, care nu-i deloc pasionat de fotbal a rămas încă pe postul respectiv, semn că-i părea interesant ce se întâplă. Și era.

Fără talente și vedete, Steaua JUCA. Am auzit câteva nume atât de des, încât aveam senzația că au dubluri jucătorii respectivi. Aud de unul că tocmai a încercat un șut la poartă, după care apărea pe post de fundaș și degaja mingea din zona careului propriu. Nu știu ce turboreactoare aveau unii în pantaloni, dar alergau ca nebunii pe teren și apăreau de unde nu te așteptai. Faptul că nu sunt vedete pe acolo m-a scutit de comentarii cretine privind chestii personale din viața jucătorilor (zău dacă-mi pasă de amănunte din astea), așa că, pe lângă urletele comentatorilor, ce-mi păreau la un pas de un infarct, am auzit doar chestii legate de meci. Simplu și eficient, lăsându-ți plăcerea de a urmări fazele, nu să te pui la curent cu tot felul de informații demne de CanCan.

Am urmărit tot restul meciului, un fost microbist și un bărbat care nu se uită la un meci de fotbal decât dacă „arde”. Ei bine, a ars. Am văzut un meci frumos, plin de acțiune și o echipă de fotbal românească așa cum mi-era dor să văd. Care a JUCAT până la ultima secundă și care, spun eu, și-a meritat victoria.

La final, pe când comentatorii păreau buni de pus sub anestezie generală și tribunele fierbeau, am spus și eu un sincer „bravo, băieți, bine jucat”. L-am spus fără sentimente de maximă dragoste (pentru că m-am rupt demult de fenomenul fotbalistic și Steaua nu mă mai reprezintă de ani buni), fără o mândrie din aia de genul „noi suntem români”, pentru că valoarea unei națiuni nu stă într-un meci de fotbal, l-am spus sincer, ca un telespectator care a simțit că nu a pierdut timpul cu acest meci.

Dacă ar mai exista asemenea evoluții, cred că tot mai mulți români sictiriți de mizeriile din fotbalul românesc și-ar regăsi plăcerea de a viziona un meci. Poate s-ar înghesui la stadioane (nu e cazul meu) sau măcar nu ar ignora total meciurile echipelor românești, gândindu-se că nu merită să-i vadă pe respectivii cum își bagă picioarele în el de meci.

Am rămas cu un singur regret azi-noapte, că nu mai trăiește bunicul meu, să-l fi sunat să-i spun „ai văzut, tată, ce meci?”