Permiteţi englezisme în titlu, că de limba lu’ bardu’ e vorba.
Hai să facem un pic de drum înapoi în timp însă. În februarie intram în casa unor vecini de la altă scară şi aflam cu lux de amănunte povestea şocantă a puştiului pe care îl cresc. Mă rugaseră să le explic ceva pe calculatorul absolut antic primit “milă” de la învăţătoare (culmea lumii ăsteia mici, soţia unui coleg de la “uzină”. O mare doamnă). Era un 286 cred vai de sufletul şi de viaţa lui. Le-am explicat că nu prea pot face nuş’ ce minuni, dar promit că în câteva zile îi fac un upgrade cu ce avem pe acasă, încât să putem pune ceva jocuri decente pentru el şi să putem folosi un Word etc.
I-am întrebat pe bătrâni cum stă cu învăţătura. Foarte bine. Bunicul este non-stop lângă el, fac lecţii împreună, ăl mic este cuminte şi studios. Genul de copil pe care visez şi eu să îl am odată. Singura problemă este cu engleza, că acolo bătrânul nu prea are cum să îl ajute.
Am decis să revin în “businessul” de meditator de engleză (început pe la 17 ani şi încheiat când câştigam mai bine din web) doar pentru el. Normal, fără plată, că nu şi-ar permite aşa ceva. Le-am explicat în faţa lui că nu am nimic împotrivă să mă ocup de aspectul ăsta, că vom face 2 ore pe săptămână (o şedinţă deci) şi că nu cer absolut nimic. Decât să înveţe. Îs de felul meu scorpie şi aşa am fost şi cu elevii mei. Am avut “noroc” tot de elevi slab pregătiţi care aveau câte un examen greu de specialitate în ceva de genul 6 luni. I-am pregătit pe toţi de şi-au luat examenele, dar numai sufletul lor ştie ce s-au chinuit cu nebuna şi cât au avut de muncă.
Avem 4 luni de muncă împreună şi micuţul meu se mişcă pe terenul englezesc aşa cum trebuie. Tind să uit mereu că are doar 10 ani şi bag draci în el, cât ştiu că poate îndura. Este foarte greu pentru el să muncească în ritmul dur pe care l-am impus, dar îi place totuşi si a progresat enorm.
Bătrânii se plângeau că la şcoală nu prea se ocupă de ei. Profa’ (la engleză nu stau cu doamna învăţătoare), vine, vorbeşte cu cei care ştiu bine şi cam atât. Cei care nu pot comunica sunt lăsaţi în treaba lor. Înţeleg într-un fel şi punctul de vedere al profesorului, pentru că am predat şi eu puţintel şi ştiu cum merge treaba. Ai interesul să faci lecţia şi, dacă stai după coada puştiului meu, care nu e în stare să îndruge 2 cuvinte, ai pierdut timp şi ai dat ocazia altora să râdă ca proastele de pronunţia lui.
Nu iau apărarea femeii în cauză pentru că, halul în care l-am preluat eu, este clar rezultatul (in)activităţii ei. Îmi amintesc însă de anii mei de şcoală şi de cum erau orele noastre (la orice materie până la urmă). Vine domnu’ la “fix” sau poate întârzie un pic, că doar n-o fi ceas elveţian. Până strigi catalogul mai trec 5 minute. Mai urli la Gigel să tacă naibii, verifici tema. Că trebuie. Poate asculţi un parameci să vezi ce buni elevi ai pe mână. Mai ai vreo 20 de minute pentru lecţie, asta dacă te-ai mişcat ca lumea.
Până mai râgâie ăla din fund şi mai explici a mia oară cum se scrie “the”, s-a dus în soarele ei ora.
Şi, pentru a merge repede discuţi cu cei cu mâna ridicată, că doar nu mai stai 10 minute să îi explici celui lăsat clar în urmă, că red înseamnă roşu.
Eu ştiu că am învăţat engleză serioasă mai mult singură, ghidată de profesoară pentru că era ea o dulce. 99% din muncă o făceam însă acasă, la oră pentru mine era cam “joacă”. Şi oare câţi copii făceau TOEFL-ul pe budă ca mine la 17 ani şi scriau eseuri de 5-10 pagini?
Revenim deci la puştiulică al meu.
Caietul lui de şcoală are cam 10 rânduri scrise la lecţie. MAXIM.
La noi treaba stă în felul următor: avem vocabular în care scriem toţi dracii de cuvinte. Pe care trebuie să le ştie la orice oră din zi şi din noapte. Prima fază a lecţiei este că iau vocabularul şi îl întreb pe sărite 10 sau 20 de cuvinte. Şi notăm “punctele”, că adoră să calculeze “ce notă a primit”. Pornim de la 0, că nu avem nevoie de mila nimănui. Asta ne ia 3-4 minute. De obicei miluieşte vreo 2-3 şi are deci 9 (-fe be, mai pe limba lor).
După asta punem mâna pe sfântul manual şi trecem la lecţia noastră de zi (am luat de la zero, deci suntem “în urmă” faţă de clasă). Citeşte, traduce, facem toate exerciţiile. În medie scrie cam 2 pagini la lecţia de zi. După aprox. o oră facem pauză că este deja obosit. Stăm 10-15 minute la poveşti cu bunicii, îmi arată jucării, se alintă, ca orice copil băgat în seamă. Revenim la exerciţii şi ultima jumătate de oră o dedicăm unui test. 5 propoziţii de tradus în română, 5 în engleză.
Aşa ştiu ce mai trebuie “uns” şi el are din nou ocazia să îşi anunţe notele. Pentru asta avem caiet special de “teste”, în total deci 3 (vocabular, caiet de exerciţii şi de teste). La terminarea celor 2 ore (1, 40 de fapt, cam aşa) este absolut rupt. Primeşte învoire să meargă la joacă sau să rupă asteroizi pe compul upgradat deja. Am rugat bunicii să încerce ca în ziua respectivă să nu îl încarce cu alte teme, pentru că este un efort mare şi eu trag de el ca de elastic.
Nu despre marile mele realizări vreau să vă povestesc, deşi sunt mândră de puştilică al meu. Învaţă cu drag şi clar peste limitele pe care le-ar considera alţii normale pentru vârsta lui. Nu discutăm despre progresul enorm, colecţionează mai nou “febeuri” şi este deja în elita clasei şi la engleză. I-am spus oricum că anul ăsta eu îl consider “dus”, dar că din clasa a IV-a mă aştept să fie în top 3 în clasă şi tot aşa până termină.
Interesant este însă de văzut ce înseamnă să ai un profesor al tău şi să fii singur. Nu se poate maimuţări ca la şcoală, pentru că el este singur. Normal că îl las să se mai “copilărească”, glumim, îl ameninţ că îi mănânc urechile (chestie care îi smulge instant un hohot de râs), dar, cele câteva secunde de “offline” sunt imediat recuperate cu terminarea unui exerciţiu sau traducerea unei fraze.
Aici nu scapă de ascultat. Şi un ascultat atent, nu pentru a-i rupe capul că nu ştie, ci pentru a putea decide apoi unde mai trebuie să insist pentru a acoperi “găurile”. Cum ia “note” mari la teste, este oricum încântat de provocare. Testele în sine sunt serioase şi recapitulăm cam tot ce am învăţat până acum. Cu timp şi punctaj dur.
La şcoală a fost ignorat pentru că era o “povară”. Sunt 20-30 de copii cu nivel diferit de cunoaştere. Nu poţi lucra la fel cu toţi şi nici nu îi poţi controla ca studiu atât de bine. În “particular” copilul este singur cu profesorul şi nu “scapă” de nimic. Ştii la orice oră unde “scârţâie” materia şi cât poate munci.
La clasă a frecat menta pe a dreaptă şi lucrau jumătate de lecţie (dacă). Acasă facem câte 2 uneori şi scrie de căpiază. Nu pentru că sunt eu naşpa, ci pentru că trebuie să trecem serios prin “materie”. Şi nu i s-a umflat creierul de 3 ori, nu are halucinaţii, nici măcar teamă de lecţie.
Cel mai interesant este că, dacă ar fi să studieze acasă engleză (şi la şcoală să aibă alte limbi în plan), oriunde s-ar duce nu s-ar uita nimeni la el, dacă nu ar avea “diplomă” în sectorul în cauză, chiar dacă vorbeşte de nota 100.
Sunt mulţi părinţi sătui de sistemul public de învăţământ care nu pot alege calea “private tutor” pentru că ar condamna copilul la probleme mari de “echivalare”. Cunosc oameni din “afară” care nu au fost la şcoală în sistemul “normal” şi care au studiat acasă tot ce trebuie. Şi nu au nici probleme de “comportament” (că asta e scuza, că se sălbăticeşte vezi doamne copilul), plus că au studiat cu atenţie ce trebuie să ştie.
Din punct de vedere al studiului limbii engleze de către puştiul meu, consider lejer că sistemul “oficial” este INEFICIENT. L-am luat după 2 ani de studiu la şcoală aproape de la zero. A fost timorat, nebăgat în seamă, prost învăţat. În 4 luni a recuperat 3 ani şi este deja printre cei mai buni la engleză. În toamnă va fi lejer “şeful” lor, iar din clasa a V-a nu văd să merite altceva decât 10 cu felicitări. Dar, clar, trebuie să studieze la “şcoală” şi să ia de acolo “diplomă”, pentru că, din punctul de vedere al autorităţilor, ce facem noi acasă este apă de ploaie.
Consideraţi că ar fi “sănătos” să se accepte “home schooling” şi la noi?
