Pe când dojolina era chiar “diminutivă”, familionul crescător de ochelariste, dădea cu poveţele. Una dintre chestiile la care ai mei au ţinut mereu a fost sinceritatea. Şi au obţinut-o, pentru că nu ştiu să mint. Reuşesc poate să nu spun adevărul, adică să tac, dar nu pot să stau în faţa ta să îţi spun că îs mere, dacă sunt corcoduşe.
Nici nu ştiu dacă este vorba de spaime biblice, că nu prea le-am avut, în timp spaimă de ai mei nu putea fi, că nu au fost căpcăuni, cred că mi-a intrat în “sine”.
Şi totuşi am minţit.
Am făcut asta aproape 1 lună, de când prietenul nostru drag, “tată-miu vitreg”, după cum facem noi mişto, a venit de la spital. A ajuns acolo după nişte zile cu dureri de spinare crunte. Fiind muncitor şi obişnuit cu “călăreala” a ignorat cât s-a putut. A stat câteva zile acasă şi a simţit că este mai bine. Când a coborât treptele şi a ajuns la parter, a realizat că picioarele nu îl mai ascultă. Ambulanţă, spital .. în 3 ore paralizat de la piept în jos.
Am mai scris despre faptul că s-a aşteptat după RMN o săptămână (pentru că nu este ugenţă, aşa li s-a spus). Nu insistăm pe rahaturile din Spitalul Judeţean, că le ştim noi prea bine.
De la faza aia s-a trecut la 2 realităţi: una … reală şi una … paralelă, reală pentru el.
Nu am scris atunci pentru că sunt prăpăstioasă şi gândeam că s-ar putea ca printr-o şansă de 1 la 1 miliard să ajungă omul să se bucure de neşte ore de net şi dacă dă de situl meu. Ştiu că sunt paranoică, dar chiar şi şansa aia de a citi la mine adevărul pe care i-l ascundeam toţi, mi-a închis gura şi faţă de voi.
El ştia că are coloana “pensată” şi că urmează să fie operat de un neurochirurg. Adevărul pe care îl ştiam cu toţii în afara lui este că suferea de cancer şi ăla se “juca” deja prin corp, de a ajuns să atace şi coloana. Stadiu super avansat, galopant, nimic de făcut, decât să îl trimiţi acasă.
Ajungem acum la soţia lui care, din punctul meu de vedere, este eroina absolută. De mai mult de o lună îşi îngrijeşte soţul ca pe un copil. Îi schimbă scutecele, îi şterge gura, îi pune perfuzii. Nu doarme, pentru că nu poate fi lăsat nesupravegheat, nu poate plânge în faţa lui, pentru că el nu ştie adevărul. Şi l-ar ucide instant să ştie că de fapt nu are nicio şansă.
Am primit “poruncă” de la ea să ţinem şi noi la povestea cu “operaţia şi recuperarea grea”, pentru ca ultimele lui zile să fie totuşi cu speranţă. L-am vizitat săptămânal (spunea şi ea că prea des “bate la ochi”), mai ales că şi el se întâlnea cu tată-miu în fiecare weekend. Am reluat deci bunul obicei şi i-am oferit un dram de normalitate. Nu vreau să ştiu ce a fost în sufletul lui mon pere, dar a fost şi el, au trocerit şi l-a încurajat.
Spuneam că nu ştiu să mint. Am ştiut. Îmi spunea acum 1 săptămână că a vorbit cu colegii de lucru şi că nu ştie sigur dacă îl mai aşeaptă jobul ăla. Că vine operaţia în câteva săptămâni (trebuie să se mai îngraşe un pic, aşa am motivat toţi amânarea) şi după aia o recuperare grea. Nu ştiu cum am putut să am o mină sinceră şi să îi spun că momentan contează doar el şi sănătatea lui. Că un om atât de harnic şi de serios ca el (să mor dacă minţeam la faza asta), nu are cum să moară de foame. Şi că e noromal ca medicul lui să amâne operaţia, că doar nu îşi riscă toată cariera punând pe masă un pacient care este atât de slăbit. “Da, ai dreptate. Îţi dai seama că aş putea, doamne fereşte, să mor pe masă”, asta a fost replica lui şi nu ştiu cum iar am reuşit să mă abţin de la a-i pune pe tapet tot adevărul.
Ştiu că s-ar fi supărat soţia lui şi mai ales ştiu că nici eu nu aş dori să ştiu ce mă ucide. Aş prefera să cred în refacere, să accept perfuziile şi să mănânc bine, pentru că organismul are nevoie de tot ce se poate pentru a lupta cu boala. Ne-am coordonat poveştile şi i-am tot cântat că e atât de important să se întremeze, pentru recuperarea grea ce ar veni după o asemenea operaţie. Şi ne-a crezut şi a făcut tot ce a putut el.
De azi-noapte nu mă mai tem că îmi va citi prin cine ştie ce accident blogul. Nici că mai trebuie să mă uit în ochii lui şi să îi povestesc despre recuperări din boli iluzorii. Plecăm la capelă în curând. Să vedem cum îi mai putem ajuta. Mâine vom căuta cea mai frumoasă coroană. Poate ne va ierta că l-am minţit.
Condoleante!
Si multa putere, sa treci peste toate lucrurile urate din viata!
Dumnezeu sa-l ierte.Urita boala cancerul asta,si e din ce in ce mai rapid.Condoleante draga Dojo..
🙁 Condoleanţe! …
Condoleante
Condoleante. Poate ca, mintind, i-ai facut viata mai frumoasa.
Am trecut si eu, incepand de acum vreo 3 ani, cam aceeasi faza cu mama. In cazul ei nu am putut-o minti; stia adevarul. Stia si ca intrase, la un moment dat, in generalizare si ca pana aici ii fusese. Am pierdut-o asta toamna; era slaba, doar piele si os, dar lucida… Era… si parca nu mai era mama mea, asa cum o stiusem de-o viata. Si figura si vorba ii era schimbata. Boala o imbatranise deodata cu multi, multi ani.
Incerc sa trec peste asta, desi stiu ca imi va fi greu. In ultima zi de viata aproape nu mai putea manca; cand am indemnat-o sa manance, catusi de putin, mi-a spus: “Nu tipa la mine… Nu tipa… Eu… ma duc… sa stii ca ma duc…”. Nu i-am inteles, poate, cuvintele decar in acea seara, cand… se dusese… se pierduse in neantul eternitatii.
Dojo,condoleante!Dumnezeu sa-l odihneasca!
Nu cred ca ai mintit e urat si faptul ca nu ai spus adevarul crud,l-a facut sa spere si sa plece dincolo linistit.Conteaza…si nu iti face mustrari de constiinta pentru asta,el stie,de acolo de unde este,ca il iubesti si ca ai facut asa de dragul lui!
Condoleante, Dojo. Am citit si cand ai scris prima data despre el si nu mi-a venit sa cred cat de repede s-au succedat lucrurile in viata lui, si trebuie sa recunosc ca m-ai pus putin (mai mult) pe ganduri cu acel post. Acum citesc din nou si nu imi vine sa cred ca l-a cucerit asa de repede cancerul.
Cred ca ati facut foarte bine ca l-ati incurajat mereu, i-ati dat sperante si nu l-ati lasat nicio clipa sa se stie rapus de o boala asa de ingrozitoare cum e cancerul. La cat de mult v-ati straduit toti, aproape ca asteptam sa aud ca a dat boala inapoi si ca incepe sa isi revina (partial cred – sau vreau sa cred – ca daca psihicul este suficient de puternic, nicio boala nu poate sa te rapuna). Imi pare rau sa aud ca nu a fost asa, si ca deznodamantul “povestii” este acela pe care nimeni nu si-l dorea sa se intample.
Din pacate, asa e viata: cu bune si cu rele. Lucrurile bune ne fac zilele mai frumoase, mai insorite, pe cand cele rele parca ne marcheaza, ne fac sa ne simtim mai batrani dar in acelasi timp ne fac si mai puternici. E foarte important ca familia lui are niste prieteni de seama, asa cum sunteti voi. O sa ii ajute foarte mult sa treaca peste nefericitul eveniment si sa isi reintre in rutina vietii. Bineinteles, nimic nu va mai fi ca pana acum…
[daca tot am lasat un comentariu, as vrea sa te si felicit pentru felul in care scrii, pentru ca pui suflet in fiecare articol si asta se vede. tine-o tot asa!]
Condoleante tie si familiei celui plecat intr-o lume speram mai buna. Sunt sigur ca a contat pt el ca ultimele zile nu le-a petrecut stresat, necajit sau poate chiar disperat. Te felicit ca ai reusit sa minti cand ai fost nevoie. Si eu am invatat ca in unele momente e mai bine sa spui un neadevar, pt ca realitate ar putea cauza multe probleme.
Dumnezeu sa-l odihneasca ! A plecat impacat si voi l-ati ajutat sa plece asa. Sa nu iti para rau in veci.
🙁
Tu esti un om bun si incerci sa faci bine. Chiar si in aceasta situatie ai incercat.
Dar el a stiut. A stiut ca toti il pacaliti. Toti stiu. Toti. Si am vazut mult prea multe situatii ca sa pot afirma acest lucru. Doar ca unii tin in ei faptul sa stiu (ca sa protejeze si ei pe ceilalti), altii se exteriorizeaza.
Deci, nu ai pentru ce sa fi iertata. Ai fost de mult.
Iar cu porunca / recomandarea decalogului, nu are situatii speciale. Nu se spune niciunde “sa nu minti, dar o poti face in situatia….”. Nu, toate recomandarile trebuie luate exact cum sunt.
Sa nu minti = sa nu minti.
Sa nu ucizi = sa nu ucizi.
Fara rabat, fara scuze, fara circumstante atenuante. Si tot asa cu celelalte.
Condoleante !
Sincere condoleante! Va fi mereu alaturi de voi. Dumnezeu sa-l ierte.
Fata mea stai linistita. De acolo de pe norisorul lui se bucura cand se uita la voi acum, ca l-ati mintit si ca i-ati facut ultimele clipe mai frumoase! DUMNEZEU SA IL ODIHNEASCA IN PACE!
O Doamne! Stiu cat de greu trebuie sa fie… am trecut prin asta acum 2 ani cu tatal meu.
Condoleante Dojelina si be strong!
Să-i fie ţărâna uşoară şi eventualele păcate iertate. Din felul în care l-ai descris cred că era un om deosebit şi consolarea cred că ar consta în faptul că n-a lungit-o mult.
Fara minciuna este imposibil sa coexisti cu oamenii, poate singura pe o insula cu tine si cu eul tau :D.
De multe ori e bine sa spui ce vor altii sa auda nu ce crezi tu ca este bine si adevarat.
Nu rare sunt cazurile in care minciuna este mai adevarata pentru unii decat adevarul in sine.
O minciuna mica e ca ata de paianjen: se lungeste si te ia de ochi, da’ tot nu se rupe.
btw, ca am cumpanit asa chestia asta cu minciuna … oare este specifica numai la oameni sau si la alte animale ? Cum or mintii oare maimutele ? …
asta sa mai dau un iz de zambete, avand in vedere ca art e destul de deprimant 🙁 …
cutremuratoare povestea ta!… te face sa uiti de nemultumiri si sa fii recunoscator pentru ce ai.
nu voi spune condoleante pentru ca ele sunt pentru vii. la mort care este adevaratul erou ar trebui sa ne gandim, deci… s-odihneasca-se in pace!
Mii de multumiri pentru gandurile frumoase. Familia lui este se pare constienta de faptul ca totusi asa este mai bine si ne pregatim maine pentru a ne lua adio de la el. A fost un tip destept si cu un suflet foarte mare 😉
ByREV, animalele nu prea mint. Cainii mei de pilda is de o sinceritate debordanta si cand te adora si cand ti-ar rupe pantalonii. Si total dezinhibati 😀
Imi era teama ca asa se va termina postul tau. 🙁
Desi stiam toata povestea de la tine… tot m-a intristat, inca o data. Bietul de el. Dumnezeu sa il odihneasca in pace si sa aiba grija de sufletul lui.
Si in cazul asta, oricine ar fi trebuit sa minta, pentru ca a murit cu sufletul impacat, nu cu frica si cat a mai trait, a avut o speranta. la ce bun sa i-o fi omorat si pe aia spunandu-i ca viata urma sa i se termine dintr-un minut in altul?
Darael are dreptate, a stiut. De la un moment dat iti dai seama. Dar poate ca si el a dorit sa va protejeze pe voi. Sa apere speranta voastra si dorinta de a-l mai avea langa voi.
Cat de robust a putut fi!…. Ce bine ca a fost atat de repede si chinul i-a fost scurt!….. Ce ingrijorator ca asta se intampla din ce in ce mai des!….
Sa nu-l uitati, sa nu-l lasati sa moara!
Condoleante!
Eu as prefera totusi sa stiu adevarul intr-un asemenea caz (Doamne fereste!). As avea niste lucruri de rezolat… pe care totusi nu stiu de ce nu le rezolv de pe acum…
Dumnezeu sa-l ierte:(
[…] câteva minute şi am pornit în pelerinaj către mormintele altor cunoscuţi. Primul pe listă este prietenul lui mon pere. Soţia a fost deja pe la noi şi a lăsat o jerbă, tată-miu a fost pe la prietenul lui şi a […]
[…] buni că el este bolnav. Peste câteva zile ne-a sunat soţia să ne spună că mai are vreo 6 săptămâni de trai. Ne-a cerut să nu îi spunem despre asta şi să ne purtăm “normal”. Am făcut între […]
[…] că a murit mai bine decât prietenul nostru, răpus de un cancer pe care l-au descoperit mult prea târziu. A mai trăit 5 săptămâni. Poate […]