Nu, domnule profesor, nu vom fi niciodata colegi

Anul trecut s-a întâmplat întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului. Nu, nu a fost prilej de bucurie în ’98. Am plâns atunci pe rupte, ne-am deprimat. Pentru că ăia 5 ani de Peda nu au fost “cimitir de tinereţe”, cu toate drăciile învăţate, cu zecile de proiecte didactice, psihologii ale copilului, aritmetici si sfântul ştie ce. Aveam 24 de materii pe trimestru de la matematică şi română (cu gramatică şi alea-alea), didacticile lu’ peşte, lucru manual, sport, plus “pleiada” de materii de filo cu teze si freze. Materii uşoare şi unele grele cât pentru un an întreg.

Ştiu că pe vremea aia învăţam ca nebunele, se mai alerga şi după notă, că, aia de avea media generală sub 9, era proastă rău. Aşa că lupta era de pe la 9 şi 50 în sus. Nu, nu mă plâng. Au fost ani superbi şi nu pot spune că mi-am regăsit “pasul” în anii de facultate. Parcă acolo nimic nu a mai fost ca la liceu. Nici măcar profesorii, deşi aveam destui “galonaţi” şi pe acolo.

Ah, profesorii …

Prin liceu aveam nişte dascăli de care ne era frică, pentru că dădeau note mai rele şi erau duri. Învăţam cuminţi totul, că nu ştiai cum ţi se strică media. Au fost de la foarte tineri, cu 5-7 ani mai mari decât noi, la “dar dvs. de ce nu sunteţi în pensie de 20 de ani?” Aveam şi profesori blânzi, care “compensau” poate duritatea altora. Ceea ce îi uneşte pe toţi însă în amintirea mea, este respectul uriaş pe care l-am simţit faţă de ei.

Eram nişte tupeiste ….

Eu şi colega de bancă aveam plăcerea de a ne fâţâi prin cancelarie, cu orice ocazie ivită. Că aveam treabă acolo sau nu, aproape în fiecare pauză ne găseam ceva prin zonă. Şi stăteam la “agăţat” profesori, la poveşti. Ne-a fost tare drag de aproape toţi şi cred că asta ne-a ajutat în relaţia cu ei, pentru că am văzut mereu omul din spatele măştii de profesor.

Unii mai tineri ronţăiau câte un “snack” alături de noi şi mai povesteam una-alta. Alţii mai în vârstă, se încruntau aparent supăraţi că suntem (iar) acolo, apoi discutau cu noi. Eram pe capul lor pentru orice problemă sau nedumerire şi nu îmi amintesc să mă fi trimis vreunul la plimbare fără o soluţie.

Se suna apoi şi fugeam de să ne rupem gâtul în bancă. Ne înţelegeam bine cu toţi şi se amuzau teribil când ne vedeau de braţ, ca două băbuţe. Eram o pereche foarte cunoscută pe acolo şi explicam cât mai des că suntem doar prietene bune.

Ceea ce mi s-a părut mereu interesant la atitudinea dascălilor mei a fost ideea pe care o exprimau cât de des “voi veţi fi colegii noştri”. Normal că treaba asta nu îi împiedica să te rupă cu un 2 dacă ai copiat sau nu ştii lecţia, dar suna mişto în urechile noastre june. Şi credeam cu tărie că le vom fi odată colegi şi poate egali. Că deh, la vârsta aia visezi orice prostii.

Am precizat şi în alte articole că oamenii de la care am cules eu ceva învăţătură şi-au ştiut “meseria”. Au fost oameni cultivaţi, bine specializaţi, chiar şi cei tineri. Chiar şi cei cu pile. Normal că la un asemenea liceu (pe vremea aia cred că era cel mai bun din oraş sau pe aproape) nu intra orice vită. Şi, chiar şi cu pile, chiar trebuia să ai ceva sănătos între urechi, pentru că altfel nu prea aveai trai bun acolo şi nici carieră plăcută.

Oamenii ăştia erau biblioteci pe 2 picioare. “Diriga” forţa cititul pe noi, de parcă viaţa noastră depindea de asta. Ştiu că am citit TOT din programa de studiu (toate operele pentru care am tras şi comentarii din alea elaborate cu surse critice şi tot tacâmul), în afară de Fraţii Jderi. Naiba ştie ce mi-a căşunat pe minunea asta, dar recunosc acum faţă de voi că nici acum n-am citit capodopera. Şi nici n-oi citi-o decât dacă voi avea vreun junior care tre’ să se culturalizeze cu mă-sa de mână (deşi cogitez că la vârsta aia la care se citeşte ze masterpiece, o fi având deprinderi de lectură individuală).

Aşa, discutam despre enciclopediile de ne predau nouă. Nu ştiu cum i-au adunat dar, fie că aveau spre 60 de ani sau numai 30, oamenii ăştia erau “doxa”. Şi noi, fete studioase (măcar unele) şi îndrăzneţe, mereu îi încercam. Marile noastre “nesimţiri” erau să comentăm la câte o chestie, dar cu umor, că n-avea farmec altfel. Ştiu că una dintre cele mai răbdătoare era doamna de istorie (domnişoară cred), cam cu 10 ani mai “coaptă” decât noi, cu mare apetenţă către explicarea în detaliu a fiecărui .. detaliu.

Ştiu că făceam eu (bufonul clasei) mişto cu voce tare că aflăm şi numărul de pantofi al lui Hitler. Şi râdea clasa toată şi sărmana femeie, iar întreruptă din vorbă. Şi nu se supăra pentru că îmi şi ieşeau “simultanele” uneori. Râdea cu gura până la urechi şi continua cu blândeţe.

Aia mi se părea mie îndrăzeala supremă. Să mai faci o glumă sau să spui cu voce tare că rezultatul de pe tablă e greşit sau că informaţia oferită nu e aşa. Se întâmpla rar să o “gâlmească” vreun profesor, dar, oameni sunt şi ei. Aşa că uneori îi prindeam cu o eroare şi spuneam cu voce tare că ceva nu “puşcă”. Şi nu s-au supărat, poate pentru că aveau impresia că le vom fi colegi odată. Sau doar pentru că le veneau corecturile de la elevi care cam ştiau deja materie şi erau serioşi.

Nu ştiu sincer.

Am sărit peste anii ăia, ca număr de ani de studii suntem la acelaşi nivel poate cu ei. Ca şi salariu, unii suntem mult mai bine plasaţi. Conducem maşini noi, ne îmbrăcăm bine, facem vacanţele la naiba în praznic, unde o zi costă cât salariul lor pe 2 săptămâni.

Şi totuşi anul trecut, când mi-am reîntâlnit unii foşti profesori, am avut un nod în gât. Şi am uitat imediat că afară mă aşteaptă maşina mea cea frumoasă, plătită din MUNCA MEA, că îmi permit clar mai multe decât puteam acum 10 ani şi că îi recunosc pe unii după hainele pe care le purtau pe atunci.

Teoretic, după cum spuneau unii, mândri de ce a ieşit (şi) din mâinile lor, suntem poate mai realizate decât ei. Şi totuşi eu mă simţeam din nou ca tânăra urâţică şi prost îmbrăcată de acum 10 ani, cu haine urâte şi pantofi scâlciaţi de care trebuia să trag un an întreg poate. Îi revedeam mai maturi cu 10 ani, unii poate uşor îmbătrâniţi, cu faţa însă zâmbitoare şi privirea aia de om deştept şi cult pe care o au oameni ce şi-au dedicat viaţa studiului temeinic şi culturii.

Unii au insistat să îi luăm la “per tu”, pentru că suntem oameni mari (chiar dacă unele dintre noi nu suntem în învăţământ) şi am refuzat, aproape brutal. Există o singură excepţie, profesoara de engleză. Ea mi-a suportat sărmana “apăsările” la oră şi corecta în disperare tot felul de eseuri pe care le scriam în plus faţă de programă. Am avut o pasiune ucigătoare de-a dreptul pentru engleză şi m-a ghidat spre mai mult şi mai bine. Ne-am întâlnit peste vreo 3 ani, descoperind că e prietenă de ani buni cu “soarele”, deci clar că trebuia să renunţ la “dvs”.

În rest .. nu pot. Chiar simt că mă fac mică în faţa unor asemenea oameni mari. Ei văd poate progresul din noi. Că unele poate ne-am descurcat binişor în viaţă, că suntem teoretic dame relativ coapte, unele colege sunt deja mame. Ei ne văd ca pe nişte oameni mari, cu care poţi discuta amical. Da, asta putem, dar mie tot nu îmi vine să îi spun profesorului de Peda de pildă “dar, ce mai faci Adriane?”

Întâlnirea de 10 ani, la care culmea e că n-am participat .. am fost plecaţi din ţară, mi-a prilejuit întâlnirea unei părţi importante din echipa de “studiu” de acum 10 ani. Am participat la toate “pre-întâlnirile” şi am ajutat colega organizatoare să pună la punct “mişcarea”, aşa că m-am fâţâit ceva prin liceu. Nu am mai venit la întâlnirea propriu-zisă, e drept, am văzut însă oamenii pe care simţeam nevoia să îi reîntâlnesc.

Revenim deci la nodul care mi se pune în gât când vorbesc cu dascălii mei. Sunt vreo 2-3 doamne (cred acum la pensie) pentru care nu pot folosi un alt salut decât “sărut mâna” (zis cu toţi dinţii, nu mormăit). Chiar şi bună ziua pare prea .. lipsit de respect. Doamne, ce femei de calitate …

M-au bucurat revederile cu oamenii aceştia şi am realizat că dorinţa lor nu se va împlini niciodată. Nu vom fi colegi. Şi dacă prin nu ştiu ce cataclism natural ar fi îngheţaţi 10 ani şi aş avea deci timp să recuperez ceva din distanţa uriaşă pe care o simt în ceea ce priveşte cultura noastră, tot aş fi undeva pe la gleznele lor.

Nu am fost un copil prost, am citit mult, am învăţat destule. Am studiat de una singură chestii nu prea “lejere”, m-am “specializat”, spuneţi cum vreţi. Nu sunt modestă, deci recunosc că am săltat binişor faţă de vremurile din liceu. Şi totuşi oamenii ăştia au progresat geometric. Anii care au trecut le-au adus şi mai multe cărţi citite, o mai bună înţelegere a materiei etc.

Nu putem fi colegi niciodată pentru că am rămas tot aşa, eu învăţăcelul, uimit de cât poate creierul lor stoca, şi ei oamenii pe care i-am admirat mereu necondiţionat. Tocmai de aceea, cu tristeţe le spun că nu vor putea vorbi niciodată fără ca eu să pun un dvs. în discuţie şi, deşi am fost mereu familiari, respectul meu este tot mai mare.

PS 1: interesant este că mulţi sunt încă în liceul în cauză şi tânăra generaţie se uită la ei ca la naiba. Ştiu că am discutat cu nuş’ ce fătuţă din asta şi era ferm convinsă că nu ştiu ce profesor e un “păcălici”. Că mulţi sunt aşa, pentru că au haine “un-tru”. Culmea, printre cei vizaţi sunt oameni de o valoare intelectuală uriaşă. Dacă ar pune şi ghiulul pe deşt, poate ar rezolva “prăpastia”

PS2: am primit de la o prietenă numărul de telefon al profesoarei de română, “diriga” noastră în acelaşi timp. O femeie de 100 de ori femeie, cultivată, deşteaptă, cum vreţi voi. Faptul că multe suntem nişte tipe voluntare şi bine înfipte în viaţă i se datoreşte. Ne-a educat mereu pe ideea că trebuie să citim (că doar nu om şti cât copiii de primară pe care teoretic i-om învăţa), să nu ne mulţumim cu orice bărbat, să căutăm oameni de calitate şi să fim pe picioarele noastre.

Am sunat-o după-masă şi mai să crăp de herţ, nu alta. Aşa emoţie am avut, de parcă am descoperit capătul Universului. “Sigur că te cunosc” mi-a răspuns vocea pe care o ştiam atât de bine. Mă bucur că nu am trecut prin memoria lor ca gâsca prin apă şi că am putut reauzi vocea care mi-a deschis apetitul pentru citit. Am stabilit să ne întâlnim la “una mică” în acest weekend, la propunerea mea îndrăzneaţă. Mi-e dor să povestim, ador să mă reîntâlnesc cu oamenii aceştia şi să vedem cum a trecut timpul peste noi. Abia aştept.

PS3: e păcat că se duc naibii valorile pe care încă le mai cred valabile. Şi că oamenii ăştia sunt tot mai dezamăgiţi de ce se întâmplă şi au tot diluat din informaţie de s-a ajuns la ce s-a ajuns acum. Şi totuşi, chiar dacă se învaţă sensibil mai puţin decât am studiat noi, tot nu merge treaba. Copiii sunt stresaţi, părinţii supăraţi că le va crăpa ăla dintre urechi de atâta efort intelectual .. Staţi liniştiţi, se poate îndesa mai mult.

Mai am idei de pus la bătaie, dar iar m-am lungit. Or mai fi articole 🙂

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1793