Am revenit de la “sesiunea” de studiu cu vecinul meu de 10 anişori. A învăţat bine, ca de obicei, şi s-a descurcat deşi am îngreunat din nou puţin unele chestii la engleză, să îl provoc să cugete chiar şi mai mult. Mă bucur că învaţă bine şi mai ales gândeşte, lucruri pe care le remarcăm cu toţii (eu şi bunicii care îl cresc) şi pentru care îl lăudăm de câte ori avem ocazia.
Şi totuşi e greu să îi insufli nişte valori, când tot ce e în jur contrazice asta.
Pe când eram eu puştoaică trebuia să înveţi pentru a ajunge “cineva”. Salarii mari aveau cei care lucrau în domenii specializate, plus că poziţia de dascăl, inginer sau medic de pildă îţi aducea automat venituri decente plus respectul comunităţii. Cu toate pilele ce funcţionau şi pe atunci şi micuţa corupţie de peste tot, nici nu intrai la o facultă decentă dacă nu îţi rupeai nasul învăţând în disperare. Ştiu că întreaga mea viaţă şcolărească a fost o pregătire pentru vreun examen. Prin gimnaziu nu am mai avut o viaţă normală de atâtea teste la matematică (manualul era “ronţăit” de hăt bine) pentru a lua o notă cât mai mare la admitere. Nu se discuta despre note de trecere, dacă doreai să ajungi la un liceu bun (Pedagogic în cazul meu), aveai nevoie de note mari.
În liceu am studiat iar ca nebunele pentru că venea “bacul” şi intrarea la facultate aducea din nou stress cât cuprinde. Nu trebuie să le amintesc celor de vârsta mea sau mai maturi ce nebunie a fost atunci, că ştiu sărmanii prea bine. Se intra criminal de greu, era o concurenţă uriaşă. Se învăţa până la epuizare şi de multe ori nici măcar acest efort sisific nu înseamna şi că “iei”.
Într-un fel cred că mi-a fost uşor, pentru că valorile se bazau pe calităţile intelectuale, pe profesie, diplome etc. Care în vremea aia nu se luau chiar pe ochi frumoşi, deci un proaspăt absolvent de facultate bună chiar merita pălăriile scoase în faţa ta.
După ’90 au început transformările.
Am prins fazele astea în gimnaziu-liceu şi am văzut un nou gen de oameni, dintre care unii mi-au atras respectul. Vorbim aici despre “afacerişti”. Nu despre cei care au devalizat bănci sau au organizat tot felul de scheme de păcălit proştii, discutăm despre unii dintre cei care au început cu câte un drum la unguri sau sârbi (în zona mea de vest cam astea au fost destinaţiile) şi au pus apoi bazele unui business, trecând în legalitate. Ştiu că avem tendinţa de a strâmba din nas când vine vorba de un “business-man”, dar sunt destui oameni cu spirit antreprenorial care s-au realizat şi continuă să muncească în disperare.
Pe ei începeam să îi admir şi îmi plăcea curajul lor de a încerca şi altceva. Acum 10 ani, pe unul din carneţelele alea cu “amintiri” pe care le scriam noi la final de liceu, ştiu că am scris la întrebarea “ce vrei să devii” un răspuns pe care l-am recitit după un deceniu şi mi-a provocat aşa un zâmbet nostalgic. La 19 ani, spre final de liceu, visam să ajung “om de afaceri”.
Asta pe atunci înseamna totuşi studii superioare şi clar muncă multă, mai ales dacă doreşti să te “smulgi” din sistemul de job normal şi să devii propriul şef. Faza simpatică este că, deşi mai ţin un serviciu în media, pentru că a fost iubirea vieţii mele şi este lejer şi frumos, trag să mă pun pe picioare şi pe infimul meu business, care în nişte ani va însemna probabil mai mult.
Şi totuşi nu doar prin studiu “turbat” şi muncă poţi avea un trai decent. Vedem zilnic alte valori promovate. Profesorii care m-au învăţat pe mine carte muncesc pe un salariu pentru care eu sincer nu aş ieşi din casă. Pe unii i-am recunoscut după hainele pe care le purtau şi pe când eram eu în liceu. Nu discutăm acum despre meditaţii, nemulţumiri etc. Discutăm despre un aspect anormal până la urmă. Despre oameni care au 20 de biblioteci în creier, spre deosebire de generaţia mea de semidocţi (iar ăştia de acum îs sfertodocţi … că se merge din rău în mai rău), care trăiesc unii ca vai de ei. Pe care piţipoance de 15 ani, ce se vând pe o ieşire la un “lounge” sau o plimbare cu decapotabila, îi privesc cu scârbă, pentru că sunt “depăşiţi”. Pentru că, în timp ce “fata lu’ tata” sau doar o ştoarfă ordinară umblă cu ţoale de la Milano, dascălii ei câştigă mai puţin şi trăiesc mai rău.
La fel se întâmplă cu medicii proaspăt ieşiţi de pe băncile şcolilor. Iarăşi ignorăm cazurile de indivizi vânduţi pe nişte euro, care nu deschid gura să ofere un diagnostic, până nu cotizezi, pentru că nu toţi sunt aşa. Dacă nu ştii să ceri şi să mişti diverse, mori de foame, după ce ţi-ai frânt spatele să înveţi atâţia ani.
Şi uite că eu, aşa damblagită cum sunt, îl disper pe copilul ăsta de 10 anişori să înveţe, că aşa va avea o şansă în viaţă. Şi e studios, dragul de el şi deştept, aşa cum trebuie să fie un copil. Despre aceeaşi problemă discutam cu un coleg, un tip cult şi rafinat, din nou rara avis prin zilele noastre. Are un băiat de 12 ani, cu care discuţiile sunt tot pe subiectul ăsta. Copilul vede că alţii au playstation şi fac concediile sfântul ştie pe unde, în timp ce lor le este ceva mai greu. Nu mor de foame, dar oricum părinţii săi, ambii intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, trag tare pentru ce unii “coco” sparg într-o noapte la disco.
Pentru mine varianta cu “învaţă să devii cineva” a funcţionat destul de ok, pentru că nu am fost niciodată o frumuseţe şi nici nu aş fi conceput să “mi-o trag” pentru o carieră bună sau nişte bani de buzunar. Prin tinereţuri mă mai bătea aşa câte un gând negru când vedeam câte se pot obţine doar pentru că desfaci picioarele, dar mi-am amintit că nu am stomac pentru aşa ceva. Puştiulică al meu nu prea are altă şansă decât să bage câte ceva la cap, să înveţe să se descurce şi să se bazeze pe ce poate creierul lui.
În ciuda invaziei de “valori” din zilele noastre, eu încă mai cred, ca la 17 ani, că munca şi învăţătura te fac om. Este greu să le insufli valorile acestea unor copii debusolaţi, care văd ce văd prin reviste şi pe la “teveu”. Unii sunt batjocoriţi pentru că învaţă de viitorii “cocălari”, ce au impresia că şcoala e pentru a face poze sexy pe catedră, pentru “una mică” sau pentru a-şi batjocori profesorii şi colegii “tocilari”.
Voi cum le sădiţi în suflet micuţilor voştri (copii personali, vecini, rude) dragostea pentru cunoaştere şi succese reale? Cât de greu vă este? Sunt receptivi?
