Am fost mereu o copilaroasa .. sunt inca o “pustoaica”, chiar daca am aproape 30 de ani. Arat ca la 17 (asa zice lumea) si ma simt ca la 15. Imi plac atributiile de om matur, dar imi place si sa mai trag de ceva “copilarie” pe cat posibil.
Nu ma machiez, nu ma imbrac elegant, decat cand este nevoie. Imi plac in continuare hainele sport, chiar daca mai port cate un tricou stramt vara (ca doar am abdomen frumos si trebuie vazut) sau niste jeans mai “aderenti”. Imi plac hainele confortabile, imi place rucsacul meu in locul unor posete elegante. Am ramas un pic in urma fata de alte femei de varsta mea, dar ma simt mai bine ca o adolescenta, decat ca o femeie senzuala prin kilogramele de farduri si numarul de paiete de pe bluza prea inflorata.
Ma uit la adevaratele pustoaice si ma intristez. Am vecine de 12 ani care arata mai matur decat mine, care au deja tot felul de preocupari mature si uita sa mai fie copii. Se arunca in viata fara sa se gandeasca la faptul ca din pacate cu totii mergem pe acelasi drum si ca adolescenta si tineretea pana la urma nu prea tin mult. Si iata-le cum dau un sut acestei perioade si se grabesc sa fie femei fatale.
Cu obrajii care inca tradeaza pubertatea, acoperiti strasnic insa cu tot felul de fonduri de ten si “tencuieli”, cu genele frumoase care abia rezista sub gramele de mascara, cu buzele inrosite de rujul ieftin, cu agenda personala incarcata cu tot felul de iesiri la petreceri si baruri in care in mod normal nu ar avea ce sa caute.
Se grabesc in toate, la 16 ani multe au trecut deja prin multe paturi si probabil stiu mai multe decat stiu eu la varsta asta. Pentru ele adolescenta este doar un set de straie murdare si scarboase de care abia asteapta sa scape. Fac tot posibilul sa isi scurteze anii acestia de descoperiri si tinerete si sa intre in lumea celor maturi.
Imi amintesc cu drag de primul sarut. Aveam 17 ani si toata noaptea nu am putut dormi de atata emotie. Prima “data” a fost la 19 ani si inca sunt de parere ca m-am grabit. Pe vremea aceea majoritatea in clasa la varsta aia eram inca fete “cuminti”, acum, daca treci de 17 ani se considera ca si cine stie ce boala ascunsa, de nu se uita niciunul la tine 😀
Viata de “om mare” este departe de a fi incantatoare. Da, e drept ca nu ne mai intreaba parintii pe unde am fost si de ce nu am venit la 11 acasa, nu mai intereseaza pe nimeni daca ai ramas in noaptea aceea la el, nu te mai streseaza nimeni cu povete despre cum sa te protejezi (pe care destui tineri nu dau doi bani, rezultatul fiind bine cunoscut in maternitatile din Romania, de catre medici ce “nasc” copiii unor fetite la varsta papusilor).
Viata de adult insa nu este numai atat: inseamna responsabilitati, inseamna mai putina intelegere pentru greseli, inseamna nopti nedormite, obligatii familiale sau profesionale. Inseamna oboseala cronica de multe ori, bucurie cand prinzi o zi cu adevarat libera, planuri de economii pentru ziua de maine, spaima ca ziua de maine te va prinde somer sau intr-un spital insalubru, in timp ce familia ramane de izbeliste.
Mi-e dor de anii de liceu, de primele plimbari de mana cu un baiat, de povestile intre noi fetele “auzi ma, cum saruta asta?”, de imbujorarea cand la ora de romana se discuta despre iubire si pasiune. Da, noi mai si roseam, nu eram specialiste si nici nu ne doream asta.
De ce graba asta?
Traiti cat mai puteti acesti ani. Trageti de ei cat se poate. Nu va pierdeti inocenta de tot, viata de adult nu se compara cu anii acestia. Si uite ca am ajuns ca ai mei … le multumesc insa pentur vorbele astea. Am incercat sa ii ascult si sa ma ghidez dupa vorbele lor. La aproape 3 decenii de viata descopar inca din cand in cand copilul din mine. Si asta ma face fericita 😉
