Oameni dragi mie încetează să scrie. Pe unii îi voi putea descoase prieteneşte la un pahar de vorbă, pentru că îmi sunt dragi ŞI ÎMI PASĂ. Pe alţii nu i-am cunoscut în “carne şi oase”, dar dispariţia sau “vacanţa” de la scris mă întristează la fel de mult.
Cel mai dureros este însă când vii pe un blog ce pare absolut normal, te miri că nu s-a scris de ceva timp şi te gândeşti cu regret că autorul nu îşi mai găseşte timp pentru tine, ronţăitorul de cuvinte scrise frumos. Este un blog pe care l-ai descoperit acum ceva timp pe Zelist poate sau pe un blogroll cu links “bune” şi ai dori să vezi ceva nou. El, blogul, arată de parcă nu ar fi trecut peste el deja un an, fără nicio menţiune de genul “am de trăit, nu mai am timp de scris”, “am examene, revin peste câteva săptămâni” sau orice alt mesaj prin care ni se promite (poate) o revedere.
Aş fi trecut peste acest blog, ca de obicei, cu bucurie că am mai dat de nişte articole şi frustrarea că sunt totuşi atât de vechi. Şi aş putea comenta şi aştepta (eventual) să se aprobe. Doar că nu mai are cine să le aprobe.
Mă cuprinde tristeţea când aflu că oameni dragi mie nu mai scriu. Am ochii în lacrimi însă când înţeleg de ce Alex nu a anunţat niciodată că se lasă de blogging. Pentru că nu şi-a propus niciodată să lase totul îngheţat în urma lui.
Lovingvama a găsit atât de bine cum să surprindă o situaţie absurdă, dacă nu ar fi atât de dureroasă.
Blogul de “stări” va rămâne aşa … îngheţat în timp, adunând comentariile celor care îşi propun să nu uite. Până va fi suspendat de host sau domeniul va expira … sau ..
Suntem bloggeri, dar suntem muritori …
