Dacă tot stau zilele astea să discut despre transfer de carte de muncă, aşteptat să vină de la Bucureşti etc., mi-a venit în minte o fază de acum 3 ani, pe când cărţulia mea făcea drumul invers, înspre marele trust care (încă) este.
Primim OK-ul de la centru că ni-s angajaţi şi vine clar şi cerinţa: în 3 zile să fie cărţile “updatate” la noi. Noi însemnând armata de contabili şi “haşeri” care sunt la “centru”. Deci tre’ trimis cu 24 de ore înainte că, nici ăl mai rapid curier cu care discutam pe atunci, nu poate zbura în juma’ de oră de la Timişoara la “ze capităl”.
Pentru că tot aveam pe “felie” contabila ce deservea firma la care lucrasem anul în cauză, deci ea ştia ce şi unde cu cartea aia, o sun pe femeie. Tipă mişto şi gureşă de felul ei, plus “chiţibuşară” în ale docomentelor, exact cum tre’ să fie ăla de ţine destinele financiare ale firmei tale (normal că mi-e contabilă şi pe firmă, dar asta venea după 1 an de la povestea noastră).
Super încântată să mă audă, se declară de acord să mă ajute la faza asta. “Ramo, peste 2 săptămâni ai totul, mâine mă duc la ăia să rezolv”.
“No, staţi un pic că dă cu virgulă.” Îi zic eu lămuritoriu că actul trebuie să fie pe masa contabilei principale din trust poimâine, cu situaţia închisă la firma anterioară şi totul gata pentru marea muncă la trust.
După cum o dădea la cotit şi la cum a fost de “speriată” de graba celor de la “centru”, prevedeam că voi dona un rinichi pentru a rezolva problema. Sau cine ştie ce sume enorme tre’ să scot din buzunar, să găsesc pile sus-puse etc. Poate chiar să merg în audienţă la Primar, doar-doar se rezolvă chestia în 2 zile nu săptămâni.
Vocalizez să zic aşa temerile mele, spunând că nu dispun de nuş’ ce sume exorbitante în conturi şi că, asta este, dau telefon la Bucureşti şi îi anunţ pe ăia că să aştepte naibii actele, că nici ăl de sus n-a făcut lumea în 2 zile.
Ah, nu, nici vorbă de sume exorbitante sau de Primari. “Atenţia” cerută de doamna cea care avea să mă ajute în rezolvarea problemei (şi care clar că ajută deseori) era o ciocolată. OK, mă duc la Selgros să iau o cutie din aia frumoasă de Merci, că doar discutăm cu nişte doamne.
“Vai, Ramo, nu din aia. Cumpără şi tu o Milka ceva şi e în ordine.”
Şi Milka am cumpărat şi a treia zi (nu după Scripturi), cartea mea de muncă era la zi şi chiar la Bucureşti, dacă îmi permiteţi.
“Costul” a fost o Milka de niciun euro. Nu am ştiut sincer ce să fac. Să râd sau să plâng? Că o operaţiune ce durează câteva minute şi care ar trebui făcută legal cât mai repede, se face super-repede, dacă aduci o ciocolată. Câtă ciocolată poate cineva să mănânce. Cum poţi mânca orice rahaturi? Eu de pildă “gust” Merci, Mon Cherry şi After Eight. Mda, ştiu că am gusturi cam costisitoare. Singurul om care ştie ce îmi place şi mă “aprovizionează” cu din astea, este “soarele”. Orice alte încercări au eşuat lamentabil. Ba mi-au adus ciocolata albă (aia nu e ciocolată), cu stafide (să am ce scuipa, că nu le suport), cu dracu ştie ce combinaţii nasoale. Gândesc eu că tot omul are până la urmă gusturile personale. Al meu de pildă nu suportă “pasta de dinţi în ciocolată”, după cum numeşte el specialităţile cu mentă. Sau ciocolata condimentată de la Lindt (Heidi nu se pune), că nici aia nu i se pare normală.
Şi totuşi la alţii e de ajuns să iei orice ciocolată şi “nu se poate” se transformă în “cât de repede doriţi să se rezolve”?
Să mor dacă nu am mai mult respect pentru doctorii sau funcţionarii care îţi spun “te rezolv pe 1000 de euro”. Dacă tot ne compromitem, măcar să o facem “in style”, să zic aşa. Chiar dacă de numele lor va fi pe veci legată faza că nu mişcă un deget, până nu le-ai pus ce trebuie, unde trebuie, măcar să compenseze cu sumele primite. Bun, nu sunt de acord nici cu faza asta, normal, dar căciuleală pe 1 euro .. asta chiar mi se pare penibilă.
Aţi ghicit că trebuie să vină cartea de muncă de la Bucureşti. În care să operăm noi faze de genul “hai că mi-s angajată” din nou. Acu’ aştept să aflu ce mai trebuie “dat”, dacă trebuie. Oare o Afrikana e bună?
