Abia am ajuns de la o prietenă din vizită. Cum nu ştiu pe unde am pus ultima compilaţie de “mepetreiuri”, am ajuns la un cd pe care scrie “car music 1”. Ce mişto ştiu eu să le numesc, un talent, ce mai ..
Una dintre piesele de pe final (track 87 cred scria) este Tyger de la Tangerine Dream. Un ceai de piesă, dacă doriţi o opinie din asta “matură”. Şi totuşi .. am zâmbit cele 5 minute cât a durat. Am dat chiar re-play, pentru că drumul în oraşul liniştit tot a ţinut ceva mai mult.
Mi-a adus aminte de nişte ani interesanţi, de oameni de care m-am departat, de sentimente pe care le trăim tot mai puţin, noi oamenii “crescuţi” şi “vaccinaţi” de viaţă. Cel mai mult îmi aminteşte de o inocenţă de care parcă îmi este puţin dor.
Eram prin liceu. Şi pierdeam câte 2-3 ore la un radio din oraş, alături de “boy-friend”, în emisiunea unei bune prietene, care trebuia sărmana să ne suporte. Aveam vreo 18 ani şi încercam să nu stingherim prea tare (sau cel puţin să nu se prindă vreun şef că suntem .. din nou .. acolo). Băiatul şedea pe scaun, iar eu pe picioarele lui. Nu pot spune chiar în braţe, deşi Simo a noastră făcea tot felul de glume cu “ţintă”, distrată şi ea de roşeaţa din obrajii noştri. Răspundeam obraznic cu alte glume mai “tari”, pentru a nu se simţi că de fapt eram ruşinaţi ca două fecioare. Că eram aşa, altă discuţie, dar ne supăra faptul că roşeam de încurcătură la câte un “apropo”, şi că aveam ditai muscoiul pe căciulă.
Piesa asta era una dintre cele din “heavy rotation”. Mai ceream REM – Everybody Hurts sau Roxette – Crash Boom Bang, Fading Like a Flower, It Must Have Been Love … chestii din astea “senti”. Şi Simo le difuza pe casetofonul Tascam sau pe CD-player. Da, dragii babei, prin anii ăia nu se difuzau muzici numai din software de comp.
Şi chicoteam ca două proaste, când credeam că am zis iar o chestie intelectuală.
Când ne-am sărutat prima dată, chiar în drum spre radio, ştiu că am intrat ca două paparude din alea, deja roşii în obraji, de zici că cine ştie ce chestii am făcut. Şi ne-au vâjâit urechile toată seara şi totul părea parcă atât de “serios”.
Mă distrez acum când mă gândesc la chestiile astea. Cât de banal este acum să îţi iei bărbatul în braţe şi să îi “trozneşti” o “ventuză”. Sau aproape să rupi hainele de pe el. Să fii goală şi să nu te simţi stingheră, să îi priveşti trupul şi să te gândeşti doar cum să îl iubeşti mai bine. Fără jenă, fără a-şi transforma faţa în steagul cu secera şi ciocanul.
Îmi amintesc că prin “tinereţuri” nu aveam nu ştiu câte surse de inspiraţie. Erau şi reviste “deocheate”, dar accesul nu era atât de liber. Ştiu că studiam cu nesaţ reviste de adolescenţi în care ţi se explica mai în amănunt, dar didactic de-a dreptul, cum să săruţi sau să te pregăteşti de prima noapte de dragoste. Şi ne imaginam cum trebuie să fie, încercând să ţinem minte toate sfaturile alea teoretice.
Primul sărut m-a ţinut trează toată noaptea. A fost o chestie de două secunde cred, un tip de care îmi plăcea. Şi atât. M-a curentat ceva, parcă. Am stat toată noaptea să rememorez evenimentul cu prietena de la care tocmai am venit. Şi simţeam mereu fiorul ăla care m-a traversat de la creştet în tălpi într-o nanosecundă.
Peste alţi ani am descoperit cu uimire şi ruşinată cum arată un bărbat, la fel cum şi el atingea pentru prima dată trupul unei femei. Şi eram roşii ca racul, nu ştiam ce să atingem şi mai ales “cum să pun dom’le mâna acolo?”. Descopeream cu interes cât este de frumos corpul uman, pentru că eu cred sincer că este un adevărat miracol. Erau “tatonări” şi descoperiri graduale. Pentru că erai prea încurcat să “mănânci direct bomboana”, să zic aşa.
Mă gândesc acum cu un fel de tristeţe la cum sunt aceşti primi paşi pentru unii dintre copiii de azi. Care la 10 ani ştiu clar pe unde iese bebe, că au văzut deja pe cine ştie ce canal “cum intră”. De preferat chiar 2-3 domni care trebăluiesc de zor prin orificiile unei doamne siliconate. Sau doar dotate ca lumea. Eu la 10 ani credeam că bebe iese din burtică (ştiam eu că acolo stă, deci barza n-a zburat pentru mine niciodată) ca într-o magie: acum e înauntru, după aia e afară. Ceva de genul Abracadabra. Normal că am avut un şoc când am aflat cum decurge treaba 😀
Mă gândesc la cum a fost pentru noi prima dată, cât de miraţi eram de ce “are” celălalt. Şi era fascinant să descoperi diferenţele, să atingi ruşinat, dar curios. Mi-e teamă că pentru unii dintre copiii ăştia primul gând este “uite şi la ăsta ce mică o are” sau “păi ce, atea îs ţâţe?”. Mi-e teamă că, prea “informaţi” despre jocurile intime dintre adulţi, pentru ei prima noapte pierde tot farmecul descoperirii. Toată emoţia, încurcătura, bucuria.
Eu am crescut cu scene de dragoste care începeau cu săruturi, poate nişte “ţoale” date jos şi muzică din aia frumoasă. După care intuiai ce se întâmplă şi îţi imaginai. Şi am învăţat în toţi aceşti ani lucruri noi, am testat, am iubit şi mereu aud în urechi muzica aia frumoasă. Pentru că nici la 30 de ani nu concep că “ţi-o tragi”, mai ales când este vorba despre omul care face să se învârtă lumea cu tine.
Nu este oare trist când fătuţe de 14 ani nu ştiu ce ar mai putea învăţa în plus, după ce au pus în practică tot ce s-a putut din “tehnicile” de la programul tv pe care îl urmăresc noaptea? Sau după ce au virusat calculatorul de pe tot felul de situri “din alea” .. Când băieţii nu au simţit că se despică pământul sub ei de emoţie când ea le atinge braţul sau le dă un pupic. Şi transpiră panicaţi că este 8 Martie şi nu au curaj să îi ofere trandafirul acela cumpărat doar pentru ea.
Melodia asta mi-a reamintit de obrajii noştri roşii. De emoţiile “primei dăţi”, orice a însemnat acesta, fiecare etapă parcursă în descoperirea intimităţii. De glumele prietenilor mai mari, de teamă, pudoare şi încă nişte teamă. Nu vin cu poveşti din alea de genul “ţineţi-vă până la 100 de ani”, dar nu treceţi cu bocancii peste nişte clipe atât de fermecate. Dragostea trebuie să fie ceva special şi cred (cu riscul de a părea “pocăită”) că e păcat să te “consumi” încă de la vârsta la care teoretic încă te joci cu păpuşile.
Este clar că voi, cititorii mei, aţi trecut de fazele astea. Sper că v-am readus în minte şi vouă nişte sentimente poate uitate.Suntem oameni în toată firea. Le-am cam văzut şi trăit pe toate. Cum credeţi că vom putea să îi îndrumăm pe copiii noştri (viitori sau reali) spre a-şi trăi iubirile într-un ritm normal? Cum putem să le protejăm inocenţa de agresiunea aceasta de sexualitate? Este oare indicat să trăiască şi ei descoperirile aşa cum am făcut-o noi? Este oare mai bine să fie “expeditivi” şi să lase “prostiile” astea cu sentimentele pentru alţii.Suntem demodaţi?
PS: dacă tot am pornit de la o piesă ..