Deci am revenit … am reactivat domeniul (au expirat 3, şi ăsta, că aşa e frumos). Am peste 1000 de poze de “gestionat” şi pregătit diverse articole “informative”. Exact pe când încercam să dreg dezastrul cauzat de 13 zile de offline total, povesteşte a mea bunică o fază de acum 3 zile.
Tocmai ronţăiam nişte peşte prăjit şi o întreb, “dar când ai luat, doamnă, peştoaica?”
“Păi acum 3 zile. Dar stai să îţi povestesc”
Şi povesteşte.
Magazinul e unul din reţeaua Prospero (ăia de la care am cumpărat acum nişte luni o pâine bună de pus la gunoi încă de pe galantar, măcar să nu te “efortezi” să o mai duci acasă). Merge a bătrână la “şoping” şi vede nişte peşte arătos. Cogitează că nu a mai gătit înotătoare din astea de ceva timp şi pune mâna pe nişte bucăţi, aşteptând cuminte să ajungă să le şi plătească.
Piţipoanca de la pult, servea pe altcineva şi, vâzând-o pe a bătrână cu “fişul” în lăbuţe, o edifică “doamnă, peştele e 7 lei”. Asta îi dă ignore, că doar ştie că nu e de gratis şi ajunge şi ea la rând. Când ajunge, aceeaşi idioată îi mai spune o dată “dar să ştiţi că e 7 lei”. Fază la care a mea bunică îi explică foarte calm (de unde naiba atâta calm) că ea nu obişnuieşte să vină la cumpărături fără bani. Deci, dacă are ceva în mână, probabil că are de unde să şi plătească.
Ar fi a doua oară în ceva timp că vreo don’şoară din asta dă pe gaura gurii comentarii din astea. Pentru că nu mergem la magazinul de la colţ în frac probabil, că nu îmi explic altfel faza. I-am spus “doamnei” mele că aş fi făcut probabil nişte gură sau măcar i-aş fi explicat proastei că am pensia mai mare decât are ea salariul (chiar are a bătrână o pensiuţă relativ decentă, mai ales comparativ cu salariile exorbitante pe care le primesc intelectualele astea).
Am revenit deci de la Croaţia unde, alaltăieri de pildă, comandam o pizza în nişte jeanşi destul de lălâi, un tricou şifonat (cu ăla dormeam de obicei) şi în şlapii de plajă, arătând aproape ca un homeless. Apartamentul nostru era la etaj şi nu mi se arăta să mă îmbrac de oraş pentru a traversa strada spre pizzerie. Mi-am pus fundul pe scaun, am deschis cartea (că doar n-oi sta să mă plictisesc) şi am dat comanda. Ospătarul a fost absolut graţios, ca de obicei, m-a servit impecabil, am fost mulţumită de mâncare, i-am lăsat un bacşiş de bun simţ, ne-am salutat şi mi-am târşâit şlapii spre terasa noastră.
Pentru că BANII contează. Am plătit consumaţia şi am fost tratată absolut amabil, chiar dacă arătam de parcă aş fi făcut menajul toată dimineaţa (proaspăt venită de la plajă, cu părul zburlit, îmbrăcată “neprotocolar” etc.)
PS: oi reveni cu poze şi tot felul de detalii. Concluzia vacanţei (las la o parte vacile astea care fac “cinste” comerţului nostru) e că minunata ţară a Croaţiei e dată naibii. În ăl mai bun sens.
