De câte ori merg la dentist-ortodont pentru diverse chestii, lumea începe să mă căineze. Sărmana de mine, că tot trebuie să merg la detartraj, la făcut “mulaje” pentru vreun nou dispozitiv care să încheie munca de îndreptat dinţii, pus “şuruburi”, scos etc. Şi iar stau la discuţii să explic populaţiei terifiate de scaunul dentistului că (masochistă mică ce sunt) mie îmi place să merg acolo. Un trecut glorios de lucrări pe “canal” făcute pe viu şi diverse torturi ale unor “măcelari” s-a şters în ultimii 10 ani datorită unor dentişti absolut OK.
Şi îmi povesteşte a mea bunică despre cum se rezolvau de multe ori problemele dentare. Pe soră-sa, fie iertată, a durut-o o măsea. Era din Oraviţa, o tipă super mucalită şi vivace. Ne povestea cu umor cum simţea nevoia să-l strângă de gât pe dentistul care i-a scos o măsea bună de lângă cea dureroasă. După faza asta, şi-a băgat femeia picioarele şi a stat să îi treacă. Nu de alta, dar bănuia că poate greşeşte deşteptul din nou. A murit cu un singur dinte lipsă şi în rest o dantură din aia cum numai unii norocoşi pot să aibă. Dintele lipsă era măseaua minune care a greşit doar că se afla lângă una dureroasă.
Tată-miu a avut probleme cu dinţii de mic (din păcate moştenesc “bucuria” asta şi eu). A avut şi el câte un abces dentar rezolvat scurt cu eliminarea totală a problemei. La fel restul familiei.
Bunică-mea îmi povesteşte că erau destui dentişti cunoscuţi pentru dragostea de cleşte, deşi existau încă de atunci şi metode de a păstra dintele, nu de a-l scoate de la prima căriuţă. Ai venit cu măseaua umflată. Nenea dentistul pune cleştele şi o scoate. Că doar creşte ca buruiana de 5 ori pe an, să ne permitem să ne batem joc de dinţi în halul ăsta.
Când am fost acum vreo 10 ani la primul dentist privat (un bun prieten, poate că altfel nu aveam încredere în el), aveam “cimitir”, vorba lui. Erau măsele atât de distruse încât nu vedeam nicio altă soluţie, decât scoaterea. Am pierdut una singură pe care, cu toată dorinţa lui de a o păstra, nu o mai puteam repune în “circulaţie”. Îmi spunea pe atunci că este important să luptăm pentru fiecare dinte. Dacă mai putem pune o plombă şi mai “merge” măcar nişte ani, sunt încă nişte ani care ne despart de implant sau alte minuni.
M-am mutat la altă clinică pentru că începeam tratamentul de îndreptare. Au revenit peste unele lucrări (trecuseră vreo 7 ani totuşi), au plombat alţi dinţi care necesitau atenţie. Mi-am dat seama şi atunci că sunt tot genul de dentist care luptă să păstreze un dinte, până chiar nu se mai poate. Am avut un singur dinte fără obturaţii. Un premolar pe care l-am scos pentru a face loc pe arcadă. Dinţii au fost mereu mari şi înghesuiţi, aşa că am renunţat la câte 2 pe fiecare arcadă. Tratament tipic pentru orto, dacă ai ca şi mine, gură mică (mda, ştiu, nu vorbim acum la “figurat”).
Dacă mergeam pe sistemul excepţional al unora dintre dentiştii din copilăria mea (nici măcar atât de departe în timp), astăzi, la 3 decenii de viaţă, trebuia să am măcar nişte “coroane”, dacă nu chiar proteză totală. La câte bucurii am avut din cauza câte unui abces dentar, m-aş aştepta să nu mai am deloc măsele. Poate nici 2 incisivi, puternic “deterioraţi”, care acum arată absolut perfect. Nu a fost nevoie decât de un dentist inteligent care să ştie cum să pună o simplă “plombă” de culoarea “osului”.
Eu spun că am avut norocul să prind generaţia asta nouă de “dinţălogi”. Cu clinici moderne şi curate, tratamente eficiente, “aplecarea” spre confortul şi lipsa de durere a pacientului, dispuşi să lupte pentru fiecare măseluţă, atât timp cât mai pot agăţa ceva de ea. Am mulţi dinţi, vorba dentistei, şi sper să îi păstrez cât mai mult posibil.
Cât priveşte măcelarii de odinioară, pentru care era mai comod să scoţi un dinte, decât să încerci să îl salvezi, generaţii de oameni ştirbi vă “mulţumesc” pentru deosebitul profesionalism. Pentru lenea şi lipsa de interes. Sper să fi învăţat că în arsenalul dvs. există şi anestezice bune, instrumente diverse (altele decât cleştele pe care îl folosiţi atât de des), compozit de culoarea dintelui, fluor etc. Dacă sunteţi în stare să începeţi un nou stil de tratament, să aveţi grijă ca pacientul să nu sufere şi să nu vă bateţi joc de ceea ce nu mai creşte la loc, rămâneţi în acest domeniu şi învăţaţi-vă pacienţi că la dentist nu trebuie să doară.
Dacă nu, apucaţi-vă de orice alt business care nu presupune “tararea” pacienţilor pe viaţă. Şi eventual recomandaţi-le nefericiţilor care încă vă cred Ăl de sus nişte dentişti care ştiu să îi trateze modern şi fără să le sădească teama în suflet. Atât timp cât eu de 10 ani am avut parte doar de servicii excelente şi merg cu drag la orice tratament, vreau să cred că există în ţara asta destui dentişti adevăraţi.
Găsiţi-i, dragii mei, şi lăsaţi “măcelarii” să trateze vaci şi cai. Sau câini, că ăia măcar îi muşcă de mâini. Luptaţi pentru fiecare dinte, că nu mai creşte altul în loc şi poate ne întâlnim peste 30 de ani şi ne zâmbim cu dinţii noştri. Mi-ar plăcea.
