Eu sunt nebunul care urcă scările, în loc să ia liftul. Singura “fobie” este faţă de lifturile din blocurile alea vechi “comuniste” în care nu intru nici ruptă, pentru că nu am timp de pierdut la păstrare, când se va bloca rahatul în cauză. În rest, dacă este vorba de un lift decent şi din era noastră, îl folosesc fără spaime.
În general însă urc pe scări. Este să zic aşa o pasiune sau încăpăţânarea mea de a-mi demonstra că mai am o brumă de condiţie fizică. Pe când eram la facultă, urcam la etajul 7 în UVT în fugă şi admiram de acolo cum trag să moară alţi curajoşi, prea “înmuiaţi” de sedentarism.
Aşa că, dacă se iveşte posibilitatea de a urca pe la un etaj pervers (chiar şi numere din alea mari), nebuna de serviciu îşi ia picioarele la spinare şi le urcă. Nu contează că mi-ar lua juma’ de oră, scările se urcă pe picioare, that’s my motto.
Acum că ne-am plasat direc în subiect, să revenim la weekendul trecut (adică prin 10 octombrie), când minunata voastră gazdă presta turism pe la ăia cu zidul spart, din Nemţia. Cum Numismata (la care era “antamat” iubi, avea loc pe lângă Funkturm şi el, “soarele” are o pasiune suspectă pentru grămada aia de fiare, am cogitat că ar fi o idee bună să-l pun pe lista de “to be seen”.
L-am lăsat dimineaţa pe om la intrarea spre fericitul eveniment aşteptat de orice numismat care se respectă şi, în timp ce el săracul mai avea în plan să facă trotuarul vreo câteva minute, până deschideau organizatorii porţile, nepreţuita lui pereche a făcut stânga împrejur spre Funkturm, că tot era în curtea “expo-ului”.
Ajung la intrare şi citesc că se deschide la 10. Mă uit la ceas, doamne ce deşteaptă şi punctuală sunt, ca un ceas cu cuc. E 10 şi vreo 12 minute. Grăbesc pasul spre monstrul de oţel, admir huiduma şi începe să mă roadă aşa o cogitare .. de ce e atât de pustiu? N-o fi Point Charlie, dar e totuşi un “lendmarc”. Nope, eu şi dracu.
Mă uit din nou la ceas, văzând şi zăvorul pe uşă. Că nemţii îs punctuali.
Aşa sunt, dragii de ei, dar eu eram punctuală după ora României, că nu schimb niciodată setările de ceas (de ce aş pierde ocazia de a sta ca viţica la poartă, când uite ce mişto e să nu ştii exact ce oră este, decât după ce te faci de cacao).
Boooon. Deci stă dracu’ încă 40 de minute, cogitez din nou şi o iau pe frig (doamne ce climă nasoală) spre staţia de metrou, pentru a începe călătoriile. Las Funkturm-ul pe mâine sau la prânz, decid, că n-are rost să-mi răcească axonul chiar acum.
…
Trecem peste alte evenimente despre care veţi citi pe aici şi revenim mai pe după-amiază, pentru a urca în Funkturm. Ajung la “poartă” şi … e deschis. Tanti îmi dă bilet (nu ştiu cât a mai costat, mai puţin decât ăla de la Zoo, oricum) şi o întreb dacă pot urca pe scări. Ele, scările, ajung până sus la platformă, sunt protejate corect cu grilaj, adică numai bune de luat în piept. Nu, nu se urcă decât cu liftul.
Mda. Am urcat până la platforma superioară, am ieşit pe vântul ăla să fac 2-3 poze … Berlinul se vede mişto, dar sincer nu am avut NICIO satisfacţie pe tema asta. Adică m-a luat liftul ca pe lăuză, m-a plasat în vârf am urcat 5 trepte spre cea mai de sus platformă şi am făcut nişte poze. Big deal.
Ataşez şi pozele pentru cei curioşi.
Iubi îmi spunea că e mişto că oricum am urcat până acolo .. aştept să prind ziua în care pot urca şi eu ca tot omul pe scări. Şi dacă ajung în patru labe şi tot merită efortul …
Prima vedere .. mai jos parcarea de la “expo”, se vede şi RBB-ul (sediul Radio Berlin).
Asta-i “zoomuită” … în depărtare e turnul de televiziune (şmecheria aia cu “minge” în vârf). Domnii de au pus informaţii pentru turişti se jură că se văd şi alte “acareturi” ca Bundestag de pildă, dar zău că nu bate nici aparatul, iar binoclu n-am.
Aşa că asta a fost marea ascensiune pe Funkturm. 2 minute, scurt şi la obiect. Dar, vorba aia, am fo’ şi acolo …
