Iau articolul lui Alex doar aşa ca “starting point”, că mi-a adus aminte de alte vremuri şi de alţi … idioţi. Nu cei care fac mişto de poliţistul ăla care s-a împiedicat pe piatra cubică de la noi din Piaţa Unirii, ci de “viteji” care râdeau ca proastele de unii dintre colegii noştri la antrenamente. Pentru că instructorul era domn, scăpau doar cu evacuarea.
Pentru cei care sunt în urmă cu biografia mea, acum vreo 9 ani m-am apucat de Karate. Gagică, slăbănoagă, fără coordonare, cui îi pasă? După câteva luni am început să “mişc” ceva, aşa că vreo 5 ani am prestat antrenamente cu unul dintre cei mai respectaţi instructori din Timişoara. Şi al naibii, dragul de el, când era vorba de antrenamente.
Pentru că aveam de 2 ori pe săptămână şi antre’ ca educaţie fizică pentru studenţi (aşa am ajuns şi eu să practic), aveam parte frecvent de spectatori. Studenţi care nu ştiau încă dacă vor intra în “echipă” sau aleg chestii mai grele, precum şahul.
Pentru un privitor, antrenamentul de Karate e o ciudăţenie. Ai nişte ciudaţi în izmene albe, care aleargă ca proastele şi îşi troznesc câte una peste bot, când unul, când altul, să fie echitate. Apoi se apucă de dansuri tribale (kata pentru cunoscători), în timp ce instructorul latră nişte nume chinezeşti (well, japoneze) şi gloata de zăpăciţi urlă ca evisceraţi la anumite intervale de timp.
Tot pentru necunoscători, antrenamentul în sine este unul dintre cele mai “ţepene” la care poţi visa. Dacă ai şi un instructor care ştie să te chinuie puţin, vii acasă literalmente în patru labe. Au fost seri în care am avut noroc că m-a luat “iubi” cu maşina, pentru că nu puteam nici să mai păşesc.
Şi aveam câte o tută din asta sau vreun “culean” stând pe bancă şi făcând mişto.
Antrenamentul începea cu un set de exerciţii “cardio”, treceam prin “stretching” şi apoi în materie. Şi îţi venea să ieşi din rând să le trozneşti una peste bot şi să te întorci la partener să mai aplici un Mawashi, dacă tot eşti în formă.
Băi, stăteau şi comentau. Şi rânjeau amuzaţi de cât de proşti sunt studenţii începători. Ei sărmanii erau “crimă”, pentru că ai nevoie de niscaiva coordonare şi tehnică pentru a executa loviturile mai “speciale”. Mai pici în bot, te împiedici, dai pe lângă, faci întindere … doamne câte se întâmplă.
Şi se termina antrenamentul, te târai în patru labe spre vestiar şi auzeai comentariile atot-ştiitoare ale “vizitatorilor” către vreun coleg care se antrenase şi îi invitase să vadă şi ei cum este, poate se apucă de “specialitate”. “Moamăă, ai văzut la prostul ăla cum s-a împiedicat?”, “Da, mă, dar ăla care aproape a leşinat” … Aveam colegi care au picat ca bolovanul în sală, în timpul unui antrenament crunt, am avut oameni care s-au lovit pentru că au apreciat greşit o distanţă în timpul unei serii de luptă cu partenerul, au fost oameni care au căzut ca seceraţi pentru că au făcut întinderi. La categoria asta am intrat şi eu de vreo 3-4 ori, pentru că ţineam morţiş să cobor în “sfoară”, chiar dacă aveam “mobilitatea” unei scânduri. Mi-au trebuit 2 ani de muncă şi nişte îndinderi crunte să pot face şi asta.
Normal că de pe bancă fazele astea sunt “penibile” şi cei care păţesc din astea sunt proşti. Cum să nu râzi de un om care aleargă vreo 10 minute de nu mai ştie de el şi LUNECĂ pe propria transpiraţie pe care calcă tălpile lui goale? Cum să nu te amuzi când vezi o duduie astmatică (asta nu o ştiau ei), care leşină în plin antrenament? (Fătuţei ăsteia i s-a spus de la 10 ani că nu va fi în stare să urce nici un etaj fără probleme şi a decis în studenţie să se apuce de arte marţiale. Cu informarea instructorului şi atenţia tuturor faţă de ea. A crescut enorm ca şi condiţie fizică şi îmi spunea că acum nu o mai “răpune” o simplă răceală, aşa ca înainte. A ajuns la centură verde şi a dat examenele de grad cot la cot cu cei sănătoşi)
Fazele astea, de pe bancă, dovedesc doar că “împricinaţii” sunt împiedicaţi, că nu au simţul distanţei, că tehnica lor e praf, că sunt penibili şi cât de pricepuţi suntem când vedem din exterior ceva. O parte dintre “vizitatorii” ăştia erau daţi afară de instructor, o parte aveau totuşi curiozitatea să încerce.
După 3 minute de alergat şi sărit prin sală, vedeam că li se şterge rânjetul de pe faţă. Făceau pauze dese să îşi tragă sufletul, executau 2-3 tehnici şi se odihneau pentru că durerea a zeci de repetiţii era cruntă şi o simţeau pentru prima dată. S-au împiedicat (normal), au dat amboulea, au alunecat. La final de antrenament îi priveau cu alţi ochi pe colegii care executaseră TOT ce s-a cerut şi care, aşa de distracţie, puneau mănuşile pe mâini pentru “una mică”.
M-am bucurat când o parte din ei s-au întors în dojo şi au dorit mai mult. Unii au rezistat câteva antrenamente, alţii ne-au fost alături mai mult. Pe unii i-am pregătit pentru examenele de grad şi am executat împreună de zeci de ori tehnicile pe care ştiam că le primesc la examen. Am tremurat alături de ei, până aflam că au mai crescut un grad şi ne-am bucurat pentru ei. Pentru că ştiam ce muncă au depus pentru a ajunge acolo.
Este foarte uşor să scapi din vedere ce presupune o anumită activitate. Râdem când privim “TV bloopers” de puştanii ăia care cad cu bicicleta sau cu rolele, de mai să îşi rupă ceva. Unii chiar îşi mai rup o tibie, un cot … Una este să râzi de o fază comică (ştim şi noi că te pufneşte râsul la o fază din asta), altă treabă este să îţi baţi joc de cineva care greşeşte într-un domeniu în care tu nu ai rezista 2 secunde.
Râdeam şi noi când ne împiedicam, că asta este, sunt faze comice. Dar nu ne-am bătut joc de cei care au greşit, cred că aici este diferenţa … ce ziceţi?
