Ai mei îmi tot explică în fiecare an cum de 1 noiembrie teoretic noi, ortodocşii, nu prea avem treaba cu Ziua Morţilor. Dar, dacă în zona asta de ţară tot suntem la “grămadă”, am preluat şi noi obiceiul de a sărbători. Şi în fiecare an, după ce mi se zice a nuş’ câta oară faza asta, ne pregătim să ducem ceva la cei de care ne desparte o moarte.
Pentru noi “afacerea” asta se rezolvă repede şi eficient. Au trecut aproape 7 ani de când am aflat şi noi cum e să îngropi pe cineva atât de apropiat, aşa că durerea a fost demult înlocuită de linişte şi împăcare. Mergem la mormântul bunicului meu, punem nişte candele, mai vedem cum sunt florile, mă mai isterizez eu când îmi amintesc cu mi-au furat în primăvară florile sădite de MINE pe mormântul lui, chestii organizatorice.
Am stat câteva minute şi am pornit în pelerinaj către mormintele altor cunoscuţi. Primul pe listă este prietenul lui mon pere. Soţia a fost deja pe la noi şi a lăsat o jerbă, tată-miu a fost pe la prietenul lui şi a sădit o “tufă” de flori frumoase. Era deja plin de candele şi admiram munca depusă de familie. Pentru că, la nici 50 de ani, atât i-a rămas soţiei sale să facă. Mama Ana a fost pentru prima dată la mormântul lui (normal că nu i-am dat voie să vină la înmormântare) şi a plecat după 2 minute în lacrimi. Durerea noastră a trecut deja, ne-am liniştit. Pierderea lui, chiar dacă doar prieten bun, ne-a afectat însă pe toţi.
Am trecut pe la alţi cunoscuţi care nu mai sunt printre noi şi am lăsat câte o lumânărică. Am revăzut morminte ale unor copii (zic aşa, deşi cică sunt om în toată firea) cu 1 an mai mici decât mine sau 3-4. Care s-au “dus” sărmanii în urma vreunui accident sau poate bolnavi. Şi m-a cutremurat numai gândul la durerea ce trebuie să o simţi ca părinte, când îţi îngropi copilul. Morminte frumoase, multe multe flori, parcă toată lumea s-a întrecut să onoreze memoria celor duşi cât mai bine.
Am prins înseratul prin cimitir şi mi-am amintit de copilărie şi de alte Zile ale morţilor. Pe atunci nu aveam mormântul nostru, pentru că nu “plecase” nimeni din casa noastră. Dar mă uitam fermecată la miile de luminiţe ce făceau cimitirul să semene cu un tărâm de poveste. Trecând spre ieşire, Mama Ana a întrebat dacă mai ard candelele pe mormântul nostru. Mai ard, de parcă îi mai pasă celui care s-a dus de asta. Sau poate …
PS: mereu mi s-a părut de rău augur să pui numele tuturor membrilor de familie pe placa mortuară. Ceva de genul Ramona Iftode 1978 – . Să mor dacă nu mi-ar da frisoane să ştiu că mă aşteaptă vorba aia totul, numai să dăltuiască nenea anul morţii. Am văzut enorm de multe morminte pe sistemul ăsta, mie îmi dă, zău, fiori.
