Există mereu o “luptă” între generaţii, atitudinea superioară a “lupului tânăr” faţă de bătrânul din faţa sa, ce primeşte prompt superioritatea celui trecut prin viaţă. Le plătim pensiile din salariile noastre, ne înghesuie prin autobuze, uneori mai şi put, sunt “scorţoşi”, bolnăvicioşi, de s-ar curăţa toţi mai repede.
Cam asta ar gândi mulţi tineri, convinşi că “babetele” ar trebui să dispară în vreo groapă a Marianelor şi să lase loc liber tinerei generaţii, să se desfăşoare.
Ei bine, nu.
Pe mine m-au crescut “ăi bătrâni”. Mi-i amintesc pe când aveau doar vreo 48-50 de ani, oameni “maturi” şi în putere. Munceau încă şi făceau cu schimbul să acopere cât mai mult din timpul pe care eu îl petreceam acasă. Se ciorovăiau că mă alintă prea mult (ăl bătrân venea des cu jucării acasă, uner arătând destul de ciudat, mai ales pentru gradul lui. Cireaşa de pe tort a fost când s-a întors acasă într-o seară de iarnă, ditai maiorul cu mantaua “domnească” (aşa îi ziceam eu, nici acum nu ştiu de ce) şi un cocoş de plastic roşu sub braţ. Mare şi roşu.
După o zi de muncă erau “obligaţi” să se joace cu “aia mică”, el se târa în genunchi prin sufragerie şi eu eram călare ca pe un căluţ, neuitând să aplic şi câte un călcâi uşor în coaste, că doar eram pe cal. Am crescut şi i-am văzut tot mai mici şi mai lipsiţi de putere. Au fost oameni de statură medie, sănătoşi şi cu multă putere de muncă. Genul de oameni veniţi din fundul Moldovei şi al Ardealului, cu un rând de haine pe ei şi “panci” în picioare (nişte încălţări din fetru la “modă” pe vremea aia).
Au muncit ca proastele şi au agonisit o mică gospodărie “orăşenească”, mândrii fiind la pensionare că au un apartament şi cele necesare traiului. Şi că au crescut ghiotură de nepoţi (că la noi era internat pentru toate rubedeniile de la dracu din praznic).
Bărbatul cu părul negru ca smoala şi forţă de bivol, care făcea “hopa tata” cu mine şi la 6-7 ani a început să meargă cu toiagul. Plimbările erau scurte, durerea de picioare permanentă. Dacă era rost de urcat pe scări se ţinea de mine, el care prin tinereţe făcea instrucţie la poligon fără probleme. A murit răpus de un cancer pe care nu a ştiut că îl are şi ultima dată când l-am văzut a fost după operaţie. Era inconştient şi respira “maşina” în locul lui.
Bunica se ţine cu medicaţie de inimă şi nu doar, este uşor ipohondră (la ce probleme de sănătate are, chiar mi se pare o reacţie normală) şi, deşi nu vrea să recunoască, depinde de noi ca un copil de 3 ani. Este greu de digerat o atare situaţie de către o femeie care a muncit toată viaţa şi a avut energia a 3 oameni în trupul ei aparent firav. Este o mână de om, cam la fel de “grasă” ca şi mine, dar lipsită de vlagă şi speriată.
Da, este adevărat că bătrânii sunt arţăgoşi, uneori răutăcioşi, greu de scos din ale lor, cu reacţii chiar prosteşti uneori.
Pentru că mintea atât de ageră odată începe a da rateuri, uită de ce au venit în bucătărie sau spun la medic numărul de telefon de la serviciu, chiar dacă sunt în pensie de 20 de ani (asta a fost ultima realizare a doamnei mele. A ciripit repede numărul de la “job”, de credeam că s-a drogat de zice prostii). Pentru un om care a pus mare importanţă pe calităţile sale intelectuale de odată, cred că este traumatizant să realizezi câd rămâi în urmă.
Ceea ce am observat la a mea bunică este FRICA. Sunt lăsaţi în urmă de tot ce înseamnă tehnologie. Majoritatea nu sunt în stare să deschidă un calculator, rod tastele + channel, – channel şi +- volum, că nu sunt în stare nici să tasteze numărul canalului dorit, dacă trece de 10. Să nu dea sfântul să schimbe upc-ul ordinea canalelor, că s-a dus vizionarea pe apa sâmbetei. Dacă le dai mobil, ajung să ţină minte numărul tău de telefon, pentru a nu fi nevoiţi să caute în agendă, că oricum nu sunt în stare.
Ei sunt generaţia care şi-a cumpărat radio şi teve, ai căror copii s-au jucat cu magnetofoane, casetofoane şi pickup-uri. Pe vremea aia şi ei înţelegeau “tehnologia asta”, tastau pe maşina de scris repde şi corect, vorbeau la telefon şi erau mândrii de cât s-a îmbunătăţit viaţa lor. Citeau mult, aveau opinii, erau puternici.
Acum se uită la un laptop şi deja sunt în ceaţă. Un bancomat pentru ei este Everestul, abia reuşesc să îşi ia tensiunea cu un tensiometru din ăla de 2 lei de la Domo şi asta este deja o chestie super avansată pe care o fac. Vederea i-a lăsat deja, mintea înmagazinează tot mai greu chestii pe care noi le învăţăm din zbor şi, colac peste pupăzoi, mai şi uită chiar şi dacă au fost la budă în ziua respectivă.
Reumatism, tensiune mărită, artrită toate sunt cuvinte care intră în vocabularul lor şi dau buzna în viaţă. Cum să fii tonic şi bine dispus când mereu te doare ceva? Când te “arde” la stomac sau ai căzut (din nou) pe scări? Pentru unii bătrâni durerea este o “prietenă” mai credincioasă chiar decât propria umbră.
Se pregătesc de moarte şi planifică în detaliu ultima parte a existenţei lor pe pământ. Pe mine sincer mă deprimă când aud chestii de genul “când n-o să mai fiu ..”, mai ales că înţeleg că acum nu le rămâne decât să se gândească la pasul următor şi să se împace cu gândul.
Ca în ultimele zile de concediu .. ştii că mai ai puţin şi te întorci acasă, te mai bucuri puţin de soare, dar te întristezi că s-a terminat săptămâna aia fără griji. Hai să ne imaginăm viaţa ca pe o asemenea vacanţă şi să ne gândim cum trebuie să te simţi când ştii că vine “finalul”. Pe mine mă îngrozeşte gândul şi mă bucur că mai am nişte ani buni să mă obişnuiesc probabil cu ideea.
Marile evenimente din viaţa lor sunt plimbările, cozile şi întâlnirile cu alţi “colegi” de vârstă. Află cine a mai murit, se admiră că “se ţin bine”, deşi sunt conştienţi că au rămas doar epave din oamenii de altă dată. Mai vorbesc pocit printre dinţii ştirbi sau “placa” ce ţine locul unei danturi odată perfecte, se îmbracă ponosit, cu ce rămâne de la alţii şi trăiesc dintr-o programare la medic în alta.
Finalul de viaţă trebuie să fie greu. Aşa cred, aşa simt, chiar dacă sunt încă “în floarea vârstei”. Forţa cu care o trag după mine pe “a bătrână”, când se sprijină de mine, nervul unui om de 30 de ani, mintea “brici”, curajul, pe toate acestea bătrânii noştri le-au cunoscut odată. Au avut la rândul lor părinţi şi bunici ce se sprijineau de braţul lor puternic, au crescut copii, au muncit, au fost oameni. Acum le rămân puţine bucurii, multă spaimă faţă de lumea ce se mişcă de parcă s-a apăsat undeva un button pe care scrie “fast forward”, în timp ce ei văd şi simt totul cu încetinitorul.
Mai păstrează ideile care le-au condus viaţa, uneori contrazise de noile cutume, mai cred că au puterea de a schimba destine şi de a avea un cuvânt. Au manii, tabieturi, spun uneori prostii. Da, le spun. Devin uneori agresivi, se ceartă din prostii, acceptă cu greu că sunt depăşiţi.
Nu spune nimeni că sunt perfecţi, pentru că noi înşine suntem departe de idealul în cauză. Cine a trăit însă cu ei ştie ce li se întâmplă şi apreciază chiar tot ce a rămas frumos în ei. Şi respectă transformările dureroase pe care le resimt, transformări pe care nu le doresc nici ei.
Cine nu are bătrâni .. nu, nu spun să vă “procuraţi” bătrâni, deşi eu nu aş vedea viaţa mea fără ei. Hai să schimbăm ..
Cine nu are bătrâni .. nu înţelege.
