Prin iunie am dus dojomobilul la prima revizie. Până s-a uitat nenea de la service sub fusta “fetiţei” am stat la o poveste cu “dealerul” care mi-a dat maşina. Ne ştim de vreo 2 ani şi am profitat ambii de ocazia creată pentru a mai afla unul de celălalt. M-a întrebat dacă sunt mulţumită de maşină. Cum să nu fiu? Este super OK, mişcă bine, e frumoasă, ţuc-o mama. Normal că “simt” leasingul, că e totuşi o parte serioasă din veniturile lunare dar, cum n-am copii şi nuş’ ce obligaţii, consider că este o investiţie bună. Apartament am, deci pe imobiliare n-oi rupe bani, aveam nevoie de căruţă şi acum o am. Pe vremea aia trecuse deja un 1 de plată, mai erau 3.
Nu despre asta doresc să vă povestesc însă, ci despre un alt aspect.
Omul meu îmi spune că se bucură că îmi place maşina şi mai ales că sunt la zi cu ratele. Pentru că au tot mai mulţi clienţi care le pierd şi parcul lor auto este dintr-o dată neîncăpător. Cel mai interesant este când sunt firme care pierd ele însele un parc auto. Au avut situaţii când s-au luat pe leasing ZECI de maşini, iar acum maşinile în cauză revin la dealer. Copiii ăştia vând Chevrolet, Opel şi Saab, deci nu sunt chiar maşini de 2 lei ca preţ. Şi totuşi sunt firme care au luat zeci şi care nu mai pot plăti.
Îmi povestea despre situaţia unei cofetării din oraş, care pornise de nişte luni într-o adevărată nebunie de dezvoltare, cu nu ştiu câte maşini luate pe leasing, viloacă pentru patron, nebunie. Maşinile au revenit la dealer, vila s-a vândut, firma a intrat în faliment. Ceea ce în urmă cu nişte luni părea un business cu dezvoltare rapidă, puţin forţată prin tot felul de împrumuturi, a căzut în nas imediat ce criza a început să îşi arate colţii.
Un alt exemplu apare la Khris (recunosc că de acolo am prins ideea de a scrie în sfârşit despre chestia asta la care cogitez de zile bune).
Tot ceva asemănător am întâlnit şi în web business. După ce am rămas fără job la radio am trecut la ideea că intru tare în web design. Şi dacă mă angajez ca junior web designer şi tot am salariu mai mare decât în media. Şi despre asta discutam cu un prieten de “specialitate”. Partea tristă este că, deşi teoretic aveam şanse de a lucra cu ei, omul mi-a explicat că firma a dat deja faliment. Ei se mai întâlnesc la câte o cafea şi mai pun eventual de câte o colaborare pe bază de proiect, dar sunt toţi implicaţi în freelancing şi muncesc de acasă. Costurile sunt prea mari pentru un studio şi clienţii pe vreme de criză s-au cam împuţinat.
Resimţim toţi problemele în cauză. Şi eu muncesc mult pe freelancing, am scăzut preţurile şi am crescut numărul de ore muncite. Mi-ar plăcea să pot avea un “gigel” care să lucreze pentru mine şi un office din ăla undeva prin oraş. Ăsta este visul. Dar momentan stăm bine şi aşa. Costuri la minim, cheltuili reduse drastic, bugete peste bugete şi, culmea, economisire pentru a acoperi şi un viitor foarte apropiat şi destul de negru.
Ca imagine, noi suntem nişte păcălici. Spun noi, pentru că sunt şi alte afaceri (şi nu doar pe web) care se ţin cu mare atenţie la costuri şi care, culmea, mai şi fac profit. Suficient încât să ofere o creştere “naturală”, chiar dacă destul de lentă. Sunt afaceri care ar putea creşte mai repede prin nişte împrumuturi, “patroni” care s-ar muta şi ei la o vilă cu o curte de 100m pătraţi (că văd că se poartă să stai la grămadă în cartierele “rezidenţiale”, mai ceva ca la bloc). Şi totuşi îşi ţin dugheana pe plus, fără 20 de maşini luate pe leasing şi o imagine de “prosperitate”.
Nu pot înţelege de ce avea nevoie o cofetărie de 20-30 de maşini luate pe leasing. Nu se putea lua una la început şi apoi încă una? Dacă tot era aşa un profit puternic, încât să poţi face leasing la nivelul ăsta, de ce să nu iei mai puţine maşini cu banii jos?
Nu fac pe lupul moralist neapărat, pentru că şi eu am rata. La o maşină care acum îmi salvează bani de taxi şi îmi oferă mult necesara libertate de mişcare. Pe care mi-o plăteam chiar şi numai din salariu şi mai rămâneau bani pe lângă. Dar 1 rată uşor de dus, chiar şi în condiţiile în care treaba s-a împuţit atât de mult în “industria” în care activez.
Este trist că se întâmplă o asemenea trezire la realitate pentru mulţi antreprenori, dar cum soarele meu să te bagi în asemenea datorii, oricât de bine merge treaba? Nu e vorba de 250 de euro pe lună, sunt datorii pe care, şi pe vremurile bune, le acopereau probabil destul de greu şi le “simţeau”. Când ai un parc auto “grăsun” luat complet pe leasing, e clar că te-ai cam întins. În loc să ai o viaţă relativ decentă din business-ul tău (să rămâi deci cu un “salariu” bun după ce ai acoperit toate dările) şi să o dezvolţi gradual, pe mai mulţi ani, forţezi dezvoltarea în cauză, te arunci la un nivel de trai pe care nu ţi-l permiţi (pentru că e finanţat prin diverse rate) şi apoi ajungi să locuieşti cu părinţii.
Eşti însă fraier dacă mergi la pas şi nu ai un business de un succes răsunător în 2 luni. Afacerile pentru alţii se construiesc în ani mulţi, numai noi dorim să fim miliardari în 6 luni.
