Pe când prestam munci de antrenament la “carăte”, eram pusă la punct cu tot felul de idei “filozofice”, pe unele adunându-le chiar pe un site de A.M. (arte marţiale pentru “civili”). Poate cea mai mişto dintre vorbele alea de duh mi s-a părut asta – “Cea mai lungă dintre călătorii începe cu primul pas”.
Sunt destul de incultă să nu ştiu cum e exact citatul şi nici cine a grăit-o (în ciuda genialităţi personale evidente, n-am fo’ eu) şi chiar mai leneşă să “gugălesc”, dar ideea de bază .. şi de acid .. rămâne. Totul a început de la CEVA.
Azi am fost la un micuţ târg numismatic la Arad (mişto oraş, mai ales zona centrală, pe unde ne-am perindat) cu “soarele” şi nişte moneduţe de înstrăinat. Colectivul obişnuit de domni de la 40-50 de ani în sus, plus nişte “prospături”. Vreo 2-3 băieţi mai de vârsta mea (tind să cred un pic mai “verzi” chiar decât personalitatea marcantă de scrie aici), interesaţi de bani vechi şi noi (ăia din urmă utili pentru a tranzacţiona prima categorie).
Unul dintre ei se uita siderat la “soare” cum le zicea despre fiecare monedă .. de unde este, cine a făcut-o, ce eveniment interesant s-a întâmplat etc. Chestie obişnuită pentru un om care “mănâncă” subiectul de pe când era “ţâcă”. La fel şi alţi expozanţi, informaţi şi dotaţi cu clasoare întregi de “marfă”.
Îmi spunea deja potolit în avântul de a fi odată numismat “dar uite câte monede au, eu am câteva”. Aşa că filozoafa din mine a prins oportunitatea de a se etala … fiecare dintre ei a început CU O MONEDĂ. Oamenii care acum au sute sau mii de obiecte de colecţie (pot fi şi timbre, cărţi poştale sau cutii de chibrituri) au început cu un obiect şi au adunat într-o viaţă poate. Erau acolo colecţionari de 2-3 ani, de 40 sau chiar de 50 de ani. O viaţă petrecută în “cinstea” unei pasiuni, mii de articole rumegate şi informaţii studiate. Nimeni nu a ajuns la un anumit nivel peste noapte. Timpul şi munca sunt secretul.
Mi-am amintit de mine când am început să mă antrenez şi cred cu tărie că am fost de departe cel mai prost practicant de karate pe care l-a avut sensei-ul meu. Mă uitam la centurile “mari” şi îmi venea să sparg un geam de ciudă, când vedeam ce tehnică superbă au şi cum le ies toate. Şi eu făceam întinderi încercând o “sfoară” sau cădeam în bot la flotări. Au fost luni de chin şi de frustrare, prima dată în viaţă când nu mă mai bazam pe creier, că în ăla am ceva încredere. Eram “ţeapănă”, fără coordonare, fără condiţie fizică. Încercam să fac haz de necaz, când rămâneam ca proasta în mijlocul sălii neştiind “ce naiba vine după pasul doi la nuş’ ce kata”.
Au trecut 2-3 ani şi eram deja în “elită”. Nu am participat la competiţii (costă mult şi chiar nu mai aveam fior la 25 de ani să iau medalii), dar mă antrenam cot la cot cu “campionii” noştri, îi trozneam la kumite de avea sensei de ce să urle la ei încă 2 antrenamente după, făceam kata elegant, în poziţie joasă, aveam echilibru (culmea) şi, după 2 ani de muncă intensă la mobilitate, sub ochii “şocaţi” ai ambilor antrenori am coborât ca o balerină în “sfoară”, fără să rup ceva.
Am fost unul dintre foarte puţinii practicanţi invitaţi la tot felul de “sindrofii” cu sensei de prin Japonia sau Italia, eram super “citită” şi unul dintre practicanţii de “top”. Numai oasele mele ştiu cu ce preţ, câte întinderi şi ture de febră musculară, dureri de tot felul şi transpiraţie au “plătit” această cinste. Am demonstrat şi mi-am demonstrat că începuturile slabe înseamnă doar că ai de muncit, nu şi că vei fi “prost” o viaţă.
Acum 10 ani, în primele emisiuni de radio, cred că am provocat câteva apoplexii. Doamne ce proastă / speriată / bâlbâită şi cum vreţi să ziceţi am fost. Mă bâlbâiam cu hârtia în faţă, trebuia să scriu numele complet pe hârtie că făceam pe mine când “ridicam” microfonul şi stăteam ca proasta având în faţă RI şi nu îmi venea NUMELE MEU pe buze. Am oprit piese care mergeau pe post, am zis “bună dimineaţa” la ora 19, am uitat “calea” microfonului ridicată şi mă miram ca proasta de ce nu aud la boxe (normal că o Timişoară întreagă auzea o proastă vorbind în fundal şi dădea pe spate de râs) … eu zic că le-am făcut pe toate.
După nişte luni de muncă intensivă (noroc cu concediile colegilor) de genul 8 ore de emisie PE ZI (weekend inclus), m-am trezit într-o dimineaţă dând relaxată din picioare cu microfonul deschis. A fost prima dată că nu mă mai “tăiam” de emoţie din cauza lui. Un deceniu am făcut emisiuni relaxată şi nu mi-am mai uitat numele. După nişte săptămâni am renunţat la “script” şi am vorbit liber. Mi-am controlat vocea tot mai bine şi am reuşit să provoc şi bucurie ascultătorilor, nu doar crize de nervi.
Absolut tot ce am făcut în viaţă a pornit greu. Am eu norocul ăsta. Prima notă la engleză a fost 4 (primul meu patru). Credeam atunci că voi rămâne chiar repetentă până la 40 de ani, când oi realiza că nu pot mai mult de clasa a VI-a). Vorbesc o engleză absolut onorabilă, scriu şi comunic cu oamenii de pe altundeva aproape ca un nativ. Am 20 de ani de studiu şi mii de ore de muncă. Şi multă pasiune, of course.
Primul site l-am făcut în FrontPage şi a trebuit să îmi spună prietenul de atunci cum să urc pe FTP. Acum muncesc fulltime ca web designer şi sunt gata să mai fac un prim pas într-o nouă călătorie.
Am stat departe de programare toţi anii ăştia pentru că sunt “suflet de artist” şi prefer să fac un design de layout decât să îmi rup gâtul cu parse errors. Am o admiraţie uriaşă faţă de oamenii ăştia pentru că eu nu sunt în stare să fac asta. Şi cred sincer că viitorul meu nu este să fiu mare programator .. sau .. cine ştie.
Azi mi-am luat un caiet “mecanic” cu foi de mate, un “rotring”, un pix roşu, plus pixul albastru. M-am apucat de studiat php. Am scris nişte chestii, am testat, am încercat să înţeleg. Chiar am previzionat o eroare pentru că scriitorul de articol uitase un ‘. A dat parse error şi m-am bucurat. ŞTIAM.
Nu plec în noua călătorie cu idei de a ajunge în business-ul ăsta. Mă mulţumesc să înţeleg de ce am câte o eroare şi să fac un formular de contact. Dar este încă o “redută” pe care nu am cucerit-o şi refuz să mai cred că există ceva ce să nu pot realiza, dacă îmi pun în cap.
Azi abia înţeleg nişte idei. Peste ninşte luni şi măcar câteva sute de ore de muncă şi studiu, sunt convinsă că voi înţelege ceva mai mult. Peste 2 ani chiar şi mai mult. Nu am realizat nimic în 2 zile, dar am interesul şi timpul, iar creierul nu s-a atrofiat încă.
Pentru toţi cei care se uită la un “lider”, oricare ar fi domeniul, gândiţi-vă că nimeni nu a ajuns sus în 2 secunde. Dar şi-a dorit asta, a muncit poate ani pentru asta şi a făcut PRIMUL PAS. După el, totul e mai uşor.
Ce “călătorii” mai începeţi? Aţi făcut primul pas?
