Suntem unici .. asa ca toti ceilalti

S-a mai discuta subiectul şi s-au constituit “taberele”. Cei care consideră că ar trebui să o lasăm mai moale cu “încrederea asta de sine” contraţi de cei de pe stilul “eşti ăl mai perfect” (cu tot cu greşeala evidentă de a pune un grad de comparaţie unui asemenea cuvânt).

Exemplul cel mai grăitor este, clar, personal, că doar mai uşor vezi la tine în grădină. Am fost un copil cuminte, educat “tradiţional”, mereu cu sfatul de “nu te lăuda, lasă-i pe alţii să te laude”. Am avut prieteni mai buni la învăţătură sau mai cuminţi (că am fost mare cutră de copil) şi mereu mi se dădea pe la nas cu “aia a luat premiu mai mare”, “vecina de la 3 e mai cuminte” etc.

Abia prin clasele mari de liceu am descoperit că sunt domenii în care stau pe picioarele mele mai bine decât restul colegelor, că, deşi departe de perfecţiune, am ceva ce atrage oamenii. Am un simţ al umorului apreciat chiar şi de profesorii “pastilaţi” în mijlocul lecţiei, citesc chestii “deştepte”, am o memorie redutabilă etc.

A fost momentul “declicului”, momentul în care am refuzat să mă mai ascund sub “pătura” copilului sărac şi urâţel şi să înţeleg care sunt acele calităţi care mă fac specială. La primul meu interviu de job m-am dus ca proaspăt absolvent de liceu, anul I de facultate. Cu părul vâlvoi, cămaşa mea de “roacăr” cu 4 numere  mai mari şi ghiozdanul pe 2 umeri. Le-am spus ălora de la radio că nu am lucrat niciodată în domeniu, dar învăţ repede. Engleză ştiam şi am trecut ca tăvălugul peste testul de voce. Am fost singurul “începător” din 200 de candidaţi acceptat.

Peste tot am precizat ce pot să fac. Dacă ştiam ceva cum trebuie, să ferească sfântul să fi tăcut din gură. Evitam să “supralicitez”, dar niciodată nu am spus doar “nu ştiu”. Dacă m-a interesat un domeniu, am precizat mereu că sunt la început, dar bag repede la cap. Normal că ai mei nu sunt nici acum liniştiţi, când văd cât de ţeapănă sunt pe poziţie şi ce părere bună am despre mine. Nici acum nu sunt perfectă, normal, dar sunt chestiuni pe care le fac bine sau la care am certe calităţi şi zău dacă tac din gură.

Americanii sunt de multe ori caraghioşi, cu ‘self-esteem’-ul lor. Ai impresia că toţi sunt cei mai frumoşi – deştepţi – potenţi. Ăştia merg pe principiul că, dacă ţi-au murit lăudătorii, e bine să le faci munca să continue. Şi chiar dacă ai lăudători, hai să mai înălţăm o odă calităţilor personale, că doar nu strică.

Cogitez io că tot undeva pe la mijloc o fi adevărul. Să ştii clar care îţi sunt calităţile şi să nu te apuce modestia pe tema asta. Să te “vinzi” bine şi să fii mândru de ce poţi. Avem fiecare anumite limitări, dar cred că fiecare este special în felul său.

Văd prea multă (falsă) modestie. Oameni care trec sub tăcere calităţile lor şi care mârâie scârbiţi când altul ştie să îşi trâmbiţeze atuurile mai bine. Pe nimeni nu interesează ce nu poţi să faci, că nu ştii asta sau cealaltă, că ai atâtea şi atâtea defecte. Chiar dacă lista “neagră” este destul de lungă, EXISTĂ pentru fiecare ceva deosebit, o calitate care să compenseze şi imperfecţiunile.

Voi cât de conştienţi sunteţi de calităţile voastre? Vă consideraţi unici? Ce este unic în voi?

PS: articol inspirat de participarea la promovarea sitului UNICA. În luptă dreaptă cu alte 7 bloggeriţe din România.

IF YOU ENJOYED, PLEASE SHARE. THANK YOU IN ADVANCE.
Ramona Jar
Ramona Jar

I'm an SEO consultant, web designer and part-time tennis coach. Wife, mother, dog and cat owner (or owned). Romanian by birth, American by choice.

Articles: 1793