E partea aia din an. Magazinele extra-pline, inbox-ul plin de “sărbători” în mail, cu moşi, brazi şi Hristos a înviat. Stai că am greşit sărbătoarea. Înţelegeţi voi. Firme cu care în viaţa mea nu am avut de lucru, trimit “gânduri pioase”, până şi UPC-ul îmi aminteşte printr-un mesaj pe mobil (încă nu înţeleg de ce, că nu am avut niciodată restanţe) că s-a dat drumul la factură şi că o ajunge când o ajunge (bun, asta nu mai zic ei, înţelegem noi). Ah, şi să nu uităm .. şi să am Sărbători Fericite. Mda.
Crăciun ştiu că am sărbătorit cu tot patriotismul pe când eram o “ţâncă”. Am prins vremea cu porcotale doar iarna şi atunci făceam plinul. Şi la cioco. Lucra naşă-mea la răposata Kandia (aia din Timişoara, nu mă-ntere aia mutată la “capitalişti”) şi vedea botul meu Ambasador şi delicateţuri din astea. Şi Afrikana care pe vremea aia nu mi se părea de rahat. Banane n-am gustat decât după ce m-am “majorat”, dar băgam portocale ca în malaxor. Şi cioco. Am zis. Tre’ repetat pentru că şi relaţia mea cu alimentul în cauză datează de nişte decenii.
Primeam jucării, făceau ai mei pom. Faza cu moşu’ n-a prins la mine niciodată, am fo’ “deşteaptă” mereu. Dar oricum aşteptam cu interes seara cu pricina pentru că ştiam că şi-au rupt iar ai mei de la gură să îmi cumpere de toate.
Am crescut şi Crăciunul a încetat să mai fie fastuos. În primii ani concluzionam că îs oricum dălălău de fată mare şi n-are rost.Am înţeles apoi că oricum nu ne mai permiteam. Banii de brad sau cadouri se puneau la bătaie pentru o pereche de “adidaşi” de care trăgeam până se rupeau. Mai era de cumpărat câte o haină de iarnă, rechizite etc. Am mai prins ciocolată şi câte un cadou mai mic.
După ce am intrat la muncă am avut din nou un “puseu” de Crăciun. Am prins nişte ani de făcut emisiuni chiar în zilele alea şi puneam în “heavy-rotation” piese de “sezon”. Elton John, Eagles, Chris Rea. Am venit într-un Ajun, după 4 ore de emisie şi dat piesele alea una la trei “normale”, atât de obosită şi “consumată”, încât am declarat că mi-a ieşit pe ochi. Am petrecut restul de zile în linişte şi am simţit din nou că dragostea noastră s-a stins.
Numărăm alte ierni şi sărbători şi uită-ne în “era noastră”. Iar ne pregătim de nebunie. Acum câteva zile a nins ca în basme. Am ieşit cu câinii la plimbare şi am înjurat în gând zăpada. După care am realizat că sunt o proastă de fapt. Că pe mine NU MĂ AFECTEAZĂ. Nu mai merg la job, nu rămân în trafic, atunci de ce sunt “ciufută”?
Potăile erau încântate de zăpadă, parcul arăta ca în vederi, copiii din curte urlau şi se bulgăreau. Nu poţi să nu zâmbeşti când îi vezi. Aveam deja 3 oameni de zăpadă “ridicaţi” de mânuţele lor. Unul are lângă el şi o mogâldeaţă pe post de câine, pentru că familia în cauză mai hrăneşte câinele ţiganilor de vis-a-vis. Am zâmbit clar amuzată de cum ştiu copiii ăştia să transpună în creaţia lor şi un asemenea amănunt. Mi-am amintit de copilăria mea şi de halul în care veneam de la joacă şi m-am întristat văzând că maturitatea asta mi-a rupt atât “relaţiile” cu zăpada. Acum vedeam frigul şi dezavantajele. Am răspuns la salutul zgomotos al micilor vecini şi am acceptat în gând să fie totuşi zăpadă, măcar de dragul lor.
Am făcut cumpărăturile astăzi şi am trecut pe la vecinul meu să îi lase “moşul” ceva. Mi-a luat iar note mari şi învaţă bine. Cum să nu mori de dragul lui. Am stat vreo 3 ore la ei, timp în care mi-a înşirat jucăriile cele noi, mi-a arătat ce pistoale mai are, m-a împuşcat şi re-împuşcat, a râs zgomotos, aşa cum numai un copil ştie. Mâine fac bunicii lui bradul şi abia aşteaptă să dea o mână de ajutor. Am plecat de la el pe când ăi bătrâni îi tot spuneau să nu mai lingă crema pentru prăjitură, că le-ar fi de folos şi lor pentru reţetă.
Mai am de lucru pe nişte proiecte. Mi-am relaxat cât mai mult programul de muncă, dar nu vor fi zile chiar fără nicio ocupaţie. E bine, că oricum stau pe net. Nu voi munci 14 ore pe zi, dar se poate face loc pentru o editare de pagină sau un header nou. Mă aşteptă zile de relaxare cu “soarele” şi oameni pe care îi ador. Şi totuşi nu am fior sărbătoresc. Nu sunt nefericită. Culmea. Am avut nişte luni mai grele, dar acum MI-E BINE. Am de lucru, câştig binişor, am program de voie, am reuşit să trec peste hopul cel mare şi sunt optimistă.
De ce nu aştept însă cu drag această sărbătoare pe care am iubit-o atâţia ani? Nu îmi lipseşte nimic, îmi permit cam orice mi se “arată”, totul este pe “plus” şi totuşi nu îmi spune nimic. Or fi ăştia 10 ani în care sărbătorile au fost doar o altă zi de muncă? Am rămas chiar fără sensibilitate? Oi fi defectă?
Văd că e la modă să ne tot urăm acum. Lumea pleacă prin vacanţe sau dă iama la shopping. Dacă nu apucaţi să mai treceţi pe aici, să vă bucuraţi de zilele astea ca nişte copii de 6 ani. Să aveţi cadouri multe şi în jurul mesei să vă zâmbească oameni dragi. Şi, vorba aia, cu sau fără voia noastră, să avem cu toţii un Crăciun fericit!