Mereu mi s-a părut aiurea denumirea de DJ, dată celor de la radio care fac emisiuni şi “mixează”. Dacă stau să cuget drept din poziţia strâmbă, până la urmă asta suntem. Cu ocazia plimbării spre Bucureşti mi-au revenit în minte lucruri uitate şi sentimente pe care le-am înnăbuşit în ultima perioadă.
Eram spre Craiova cred şi ascultam InfoPro. Care noaptea dă muzică rumegabilă să zic aşa. Tocmai se terminase o piesă şi se intrase într-una nouă pe “nesimţite”. Un fade in – fade out mifiric, realizat de soft-ul de emisie. A mai mixat ăsta şi amboulea, pentru că sunt totuşi necesare nişte setări deştepte, dar se simţea “mâna” calculatorului. I-am povestit lui iubi despre astea, după care m-am adâncit câteva minute în gânduri şi amintiri.
Prin iarna lui 1998 eram în “teste” la Analog. Proaspăt ieşită din liceu şi studentă adicătele, cu zero barat experienţă de radio, dar cu dorinţa să. Am trecut de proba de voce şi intrasem la râşnit CD-uri. Pe vremea aia mixing-ul se făcea CD după CD şi aveam deja carneţelul plin de texte teoretice despre cum se iese dintr-o piesă şi se intră în alta. Cum să “urci” piesa a doua uşor, în timp ce prima încă mai cântă, cum să tai un început anost şi să intri pe “beat”, enşpe mii de tehnici care mi se păreau demne de NASA. Mixajul ajungi să îl simţi, chiar dacă la început faci ca “boul” după reţetă.
Aveam 2 CD-uri promo de la Cat Music cred şi 2 piese pe care le frecam. N’Oubliez Jamais a lui Joe Cocker şi Break Me, Shake Me (Savage Garden). Prima era mai interesantă, că Mr. Cocker are totuşi “ţeavă”, dar pleznitoarea ălor de la Savage Garden era aşa ca să fie ceva. Se termina piesa, urcam următoarea încercând să fac un “mixaj” care să nu sune de parcă a făcut trecerea o pisică alcoolizată.
Colegii mai mari stăteau şi te sfătuiau şi crăpai de ciudă când cei 5-10 ani de experienţă le permiteau nişte “treceri” de nota 10. Ei, şi când ieşea câte una mişto, atunci să te ţii bucurie.
Cu timpul trecerile corecte erau tot mai multe. Mixai ştiri şi intrai în piesă, puneai un jingle etc. Totul se făcea cu mai multe “căi” ridicate, având sub nas mai multe aparate pe care trebuia să le pui la muncă în ordine şi cu grijă. Îmi amintesc şi acum scoaterea piesei de pe emisie, că mă apucase cheful de ordine. Şi prea aveam eu impresia că e plin de CD-uri pe masă, aşa că am scos şi CD-ul ce rula pe post. REM – Losing My Religion. Cum naiba să uiţi aşa ceva? Am repus CD playerul în funcţie şi am scăpat doar cu 4 secunde de pauză pe post. Era mare tragedie (teoretic) dacă aveai “blank” pe emisie, deşi în 10 ani de radio NIMENI nu mi-a făcut măcar un raport pentru asta. Am avut însă mereu câte un coşmar pe tema asta şi mă panicam chiar şi în somn, de zici că omorâsem pe careva.
Îmi amintesc că pentru un pipi, băgam Sweet Child O’Mine, că avea aproape 6 minute. Săa apuci să ajungi şi să porneştie piesa următoare. Marea eclipsă am prins-o dând Purple Rain şi Child in Time, să am timp să cobor 4 etaje, casc ochii, urc 4 etaje.
Am mers pe sistemul ăsta nişte ani buni, pentru că nu se dorea intrarea pe “comp”. Era vorba de ascultători “maniaci” care aveau scule audio de costau cât maşina mea şi “simţeau” mp3-urile. Cum şi patronul şi echipa directorială intrau în categoria acestor fani de muzici serioase, era clar că nu îi interesa că doream noi să ne uşurăm munca şi să automatizăm treaba.
S-a trecut pe comp în ultimul an în care a mai existat radio-ul şi a fost clar mai uşor. S-a pierdut însă pe drumul tehnologiei bucuria unui mixing corect, a unei treceri “geniale” de la o piesă la alta, a căutării unora care se potrivesc etc. Am trecut apoi la al post de radio, unde totul era ţinut pe comp. Un soft care făcea şi pizza, dacă doreai şi care, setat cum trebuie, făcea treceri chiar de bun simţ. Mai apucam să mă provoc cu ştirile sau câte o trecere de pe un comp pe altul, când treceam pe emisie locală sau din nou pe naţional.
Farmecul este însă în munca ne-automatizată. Chiar dacă sunt un geek înnebunit după calculator, în radio mi-a plăcut să îmi fac eu treaba şi să am computerul doar ca o sursă de difuzat un jingle sau reclame. Ajungi să simţi muzica altfel, să “priveşti” o piesă şi dintr-o altă perspectivă.
99% din ascultători habar nu au de amănuntele astea. Nu ştiu cum este să vorbeşti pe “intro”, nu ştiu uneori că s-a greşit la mixaj, că nu e microfonul “deschis” suficient etc. Pentru un fost om de radio amănuntele astea “urlă” pur şi simplu, le simţi de parcă şi acum ai mai fi la “butoane”.
Este o muncă incredibil de frumoasă şi de fascinantă. Stresantă la început, pentru că doar experienţa şi pasiunea, plus un dram de talent, te ajută. Eşti panicat, faci greşeli, ai impresia că tot oraşul se uită la tine că ai scos piesa de pe emisie sau că ai zis bună dimineaţa la 19:03 seara. Păcat că şi sectorul acesta este puternic lovit de criză şi că radio mai faci din pasiune, pentru că în multe cazuri salariul este tot mai mic. Am colegi care mai rezistă pe “metereze” şi speră în vremuri mai bune, în timp ce îşi trăiesc în continuare visul. Este un job de vis, a fost visul meu timp de 15 ani. L-am trăit un deceniu şi a fost superb.
Am stat minute în şir cu un zâmbet larg pe faţă. Au trecut 6 luni de la despărţirea de un vis şi trecerea într-unul nou. Sunt fascinată de munca mea, deci nu pot spune că mi-e greu. Când mă va lua dorul, poate voi face o vizită oamenilor cu care am împărţit atâtea în toţi aceşti ani, pentru a mai lua o “gură” din “drogul” pe care l-am consumat atâţia ani. Să mai vorbim de muzică, de “scule” şi micile lor frustrări legate de emisie. Să vorbim în limba noastră şi să ne amintim.
