Pe când eram mică ieşirile în oraş însemnau de obicei degustări de amandine, cremeş şi câte un cico. A venit Revolutionul şi am trecut pe şaorme şi alte bunătăţi, pe care le prindeam destul de rar, cam ca şi ieşirile în cauză. Nu ştiu sigur când am mâncat prima dată pizza. Sigur nu înainte de majorat. Primele degustări mi le amintesc pe când lucram deja la radio. Aveam un barter cu Pizza Plus, care făceau ce numeam eu mâncare de porci. Colegii care mai mâncau şi pe la pizzerie spuneau că e o mare diferenţă între ce serveau acolo şi ce aduceau la noi. Deh, barter.
Ţineam şedinţele de redacţie luni, când venea şi pizza. Era bună caldă şi discutam molfăind de zor. Nu cred să fi fost alte şedinţe mai reuşite decât cele în care combinam discuţiile organizatorice cu nişte păpică.
Prima noastră întâlnire, stabilită iniţial pentru un “brifcor”, s-a petrecut la pizza. Bună pizza, super plăcută întâlnirea. Ştiu şi acum ce haine purta şi ce parfum (cu ăsta e simplu, că are unul singur preferat). De câte ori mergem pe la Pizza Poli, îi dau din nou peste nas cu memoria mea de elefant, să vadă omu’ ce important e, de ştiu şi cum era îmbrăcat.
La celălalt radio trecusem pe comandat pizza individual, că nu se acceptau bartere pe “haleală”. Aşa că o perioadă luam de la Pizza 3+1, pizza Las Vegas mică. Numai bună, la ce cantităţi mici de mâncare intră în stomacul meu. După ce colegul de la producţie a început să aibă pofte odată cu mine şi a realizat că are nevoie de vreo 3 “mici” să se sature, am trecut la altă firmă. Nu ştiu singur de la cine mai luam, cert este că în ultimele luni se lua de la Dopo Poco (sau cum naia îi cheamă), că dădeau 2 la preţ de una.
Zilele de naştere însemnau încă o ocazie de a cumpăra pizza pentru toată haita. Luam prăji din Bălcescu şi dădeam o comandă. Dacă ne era foame seara şi nu ştiam ce să mai consumăm, ghiciţi ce se comanda. Am ieşit la pizza în decembrie 2009, cu “echipa” şi am socializat şi în afara studioului. Oricum socializam în neştire, că era o trupă de oameni super. Ultima “cină” cu trupa a fost în ziua în care s-a anunţat că se închide redacţia. S-a mâncat cu noduri, pentru că viitorul, contrar reclamei, nu suna deloc bine.
Pizza bună am păpat la Pizza Hut de 2 ori. Acum vreo 2 veri cred cu Siropelul şi Siropela (mă omoară Lili, că îi zic aşa, dar e departe) am trecut la una mare de 4 persoane. Cu brânză în aluat (pe margine). Scumpă ca Swarovski, dar bună rău. Am mai ronţăit şi una mică, la o ieşire cu o prietenă apropiată. Ceva mai ieftină, dar remarcabil de gustoasă. Sau eram eu flămândă, nu se ştie.
Scumpă şi bună a fost şi în Croaţia. Vis-a-vis de apartamentul nostru în Cavtat este Pizzeria Desetka. Bună de tot. Chiar şi mai şi (ca preţ plus calitate) a fost la Oliva în Dubrovnik. Atât de bună încât am lins farfuria înaintea tuturor. Eu, cea care lasă mereu ceva nemâncat, am raşchetat pizza ca un shredder. Am revenit în toamnă (după ce ne-a luat căutarea nişte minute) pe străduţa respectivă şi am mai lins o farfurie în acelaşi aşezământ. Se uita iubi cu încântare cum consum, pentru că e o chestie destul de rară să termin mâncarea înaintea lui şi mai ales să mănânc tot.
Pizza mai facem şi acasă. Nu de la aluat, că nu sunt atât de specialistă, dar cumpărăm “blat” gata făcut, îl ornez eu în juma’ de oră cu de toate (piguloasă fată, ce să-i faci) şi trece la microunde. Chiar gustoasă …
O altă încercare de semi-preparate a fost tot în Croaţia, când am luat de la Lidl pizza congelată. Am pus-o la cuptor şi a fost neaşteptat de gustoasă. Sau eram iar flămândă .. cine ştie.
Hai că v-am făcut poftă destul .. daţi şi voi drumul la poveste .. ce amintiri frumoase aveţi legate de păpica asta? Ce sortimente vă plac?