Planificam să scriu asta de când eram prin ţară şi făceam bagaje de zor. M-am luat cu tot felul de chestii însă şi am uitat. Azi, că este vremea care este, aloc 10 minute pentru a tranşa subiectul ce mi se învârte în minte de vreo 10 zile deja.
Ce înseamnă “ţara” pentru mine?
Nu, nu sunt o patrioată care consideră că România este miezul. Am mai comentat despre asta şi am concluzionat atunci că nu m-am ferit NICIODATĂ să spun de unde sunt, că am încercat mereu să prezint ţara mea ca pe una ce merită atenţie. Pentru că, deşi are şi ea păcatele ei, sunt totuşi convinsă că merită şi vorbe frumoase. Şi că e bine ca alţii să o vadă prin ochii mei şi poate să dorească să o viziteze.
România nu înseamnă locuri familiare. M-am plimbat acum 2 săptămâni prin Timişoara cu dojomobilul, pentru a rezolva tot felul de chestii. Am privit detaşată străzile, cu gropi sau clădiri părăginite, am privit clădirile renovate şi frumoase, oamenii care sunt civilizaţi sau nu prea.
Am regăsit mizerie şi drumuri proaste chiar şi în marea metropolă pe care avem şansa de a o vizita. M-a amuzat faptul că nici Big Apple nu este perfect. Poate suntem obişnuiţi cu ordinea germană, sfântul ştie. New York NU este un oraş curat, străzile nu sunt perfecte, aşa cum ne-am fi aşteptat. Normal că are destul farmec, că doar nu trage lumea aici ca musca la ştiţi voi ce degeaba. Sunt clădiri superbe de văzut şi locuri de bătut cu piciorul.
Încet-încet vom deveni familiari cu zona în care locuim. Începem să ştim unde e Atlas Park, Trader Joe’s, unde e intersecţia cu Queens Blvd. etc. Se va forma o anumita legătură şi cu locurile astea şi vom începe să ne simţim ca “acasă”.
Ceea ce ne va lega însă de oraşul nostru este că orice vedem comparăm cu el. România pentru mine nu este Timişoara, dar tot cu ea compar ce văd, chiar dacă, teoretic NY e altă mâncare de peşte.
România nu înseamnă munţii şi apele noastre.
Aş fi ipocrita ipocriţilor să cânt acum despre munţii noştri care aur poartă, când noi ne facem de nişte ani buni concediile în alte ţări. Am vizitat unele frumuseţi ale noastre şi sunt convinsă că avem zone de poveste. Le-am văzut şi iubit. La fel de conştientă sunt că totuşi nu suntem gaura de la macaroană şi că munţi sau mare frumoasă au şi alţii.
Din nou însă, am mereu tendinţa de a compara cu ce este acasă. Compar dinstanţele, altitudinile, imaginile. “Asta arată ca la Semenic”, comentam acum 2 zile, când am fost la ski în Pennsylvania. “Lacul ăsta este ca şi cel de la Crivaia” etc. Din nou revenim cu gândul la ce am văzut în ţară şi facem comparaţiile în cauză.
România nu înseamnă televiziunile sau ştirile din ţară.
Cu toate că am acces acum la ABC, NBC sau Fox, cu toate serialele pe care le vizionam în ţară, sunt mai puţin încântată de noua ipostază de a fi la curent cu totul. Mai arunc o privire aşa seara, înainte de culcare. Nu mi-am făcut însă program după ele şi probabil că voi recupera tot acasă zecile de episoade pe care acum le pierd cu voia mea.
Nu am căutat TVR Internaţional (nu ştiu dacă se prinde sau nu) şi nici nu am de gând să stau cu ochii pe ştirile din România. Aruncăm o privire pe net pe unele situri de ştiri, cât să ştim una-alta şi mai întreb familia dacă n-a căzut Guvernul eventual. Media românească nu m-a reprezentat niciodată, ar fi culmea să stau acum cu gura după talkshow-urile noastre, în condiţiile în care în ţară căscam ochii pe Discovery mai mult.
Am urmărit cu interes ştirea despre Mile şi mi-aş fi dorit să aud veşti bune. Din păcate altul i-a fost destinul. A fost o ştire care a contat şi este clar că, informaţiile cu adevărat importante, ne vor parveni. În rest, luăm pauză de la ţigănia zilnică, numită program TV de către tot felul de televiziuni.
România înseamnă nişte oameni.
După marile evenimente de anul trecut, când am trecut în “singurătate”, datorită pierderii jobului iniţial şi intrării pe felia personală, am realizat că am aproape o mână de oameni. Oameni care m-au sunat, când au ştiut că sunt în rahat, oameni cărora le pasă. Culmea, sunt şi bloggeri printre ei, pentru că întâlnirile noastre lunare m-au apropiat de unii.
România înseamnă familia mea şi a lui, mâna aia de prieteni, plus 2 suflete necuvântătoare. Îmi aloc ceva timp tot la 2-3 zile să povestesc cu ai mei. Aşa aflu ce mai e prin ţară şi dacă sunt OK. Nu pot face minuni de aici, dar îmi place să ştiu ce e pe acasă. Vorbim gratis pe Skype, deci nu văd motivul pentru care ne-am priva de bucuria asta.
Dacă stau bine să mă gândesc, cel mai mult îţi lipsesc oamenii dragi, atunci când nu eşti în apropierea lor. Nu pot vorbi acum de un dor uriaş, că suntem plecaţi doar de 10 zile, dar, dacă este să te gândeşti cu duioşie la ceva de “acasă”, cred că ei sunt acel lucru.
Ei sunt şi motivul pentru care încerc să ţin un jurnal de călătorie cât mai bine actualizat. Ştiu că ne citesc articolele şi că se bucură că e totul în ordine.
