“Mami, vreau beau apă”.
Ţâncul de 4 ani are câteva cuvinte bine înfipte în vocabular: “vreau, trebuie, dă-mi”. Vorbeşte româneşte foarte bine, deşi nu a călcat vreodată în România. Părinţii insistă să înveţe şi româna şi engleza, una pentru că este totuşi româncă şi a doua pentru că este limba oficială pe Coasta de Est (şi în ălealalte zeci de state).
“Andrea, cum spui?”
Şi a mică repetă ca papagalul “te rooog” sau “mulciumesc”. Nici nu conştientizează vorbele în cauză, mai ales că mintea ei este clar ţintită pe obiectul dorinţei sale sau pe bucuria de a fi primit ceva. Cine mai are nervi şi timp să mulţumească? Dar repetă vorbele şi de multe ori realizează că a uitat să spună “ceva”, când părem că nu îi dăm atenţie, odată ce a manifestat o dorinţă. Se corectează imediat şi zâmbeşte angelic, că şi-a făcut “datoria”.
Pierdere de timp, am putea spune. Avem chestii mai importante în lumea asta decât tâmpeniile astea cu mulţumesc sau te rog. Întârziem la muncă, de unde energie să înclinăm puţin capul spre şoferul care tocmai ne-a acordat prioritate, deşi nu prea o aveam. Un zâmbet şi un mulţumesc, pe care nici nu trebuie să îl rosteşti, acea mişcare a capului o “traduce” deja sunt eforturi prea mari.
Vânzătoarea de la supermarket poate trăi şi fără un bună-ziua, iar omul simpatic care tocmai ne-a explicat cum ajungem la o destinaţie dintr-o zonă nouă pentru noi nu ţine morţiş să primească şi un mulţumesc, că vorba în sine consumă energie şi pe asta o ţinem pentru alte chestii mai importante.
“Cum spui?”
Mi-am petrecut copilăria pe refrenul ăsta. La fel destui din generaţia mea sau mai “bătrâni”. Chiar şi din noul val de adulţi, unii crescuţi mai conservator. Cicăliţi să spunem “bună ziua” sau “vă rog”, certaţi când uitam să fim politicoşi. Faze vechi şi ieşite din modă, acum când toţi realizăm că nici naiba nu te mai respectă în ziua de azi, uitând că respectul ăsta e de multe ori o chestie de reciprocitate.
Am spus mulţumesc neamţului care m-a servit în Munchen sau croatului care mi-a adus sucul în Dubrovnik. Americanului “de culoare” care a stat câteva secunde bune să ne explice cum dăm de staţia de metrou, înainte să ne pice fisa că de fapt avem chef să revenim în Manhattan chiar pe podul cu numele respectiv, după ce petrecuserăm 2 ore pe Brooklyn Bridge.
Paznicul ceh din Praga a primit şi el un thank you, după ce ne-a lămurit că putem urca la catedrala ochită de noi chiar şi la miez de noapte.
Am spus mulţumesc poştaşului ce mi-a adus plicul mult aşteptat din România, chiar şi turiştilor sau localnicilor ce se opresc să apuci să te pozezi cu Statuia Libertăţii în fundal, deşi poate se grăbeau şi ei pe undeva. Au pierdut 3 secunde că nu ne-au stricat poza şi noi am pierdut două pentru a le spune un cald thank you pentru amabilitatea lor.
Acelaşi cuvânt, diferite moduri de a-l exprima. Că este mulţumesc sau thank you, danke sau domo, este expresia universală că suntem OAMENI şi că viteza în care ne ducem vieţile nu ne-a abrutizat de tot.
A mică a prietenilor noştri repetă ca papagalul cuvintele, aşa cum le-am repetat şi noi, pe când nu conştientizam importanţa unui anumit comportament. Peste câţiva ani va fi unul dintre (sper nu puţinii) muritori care vor însenina chipuri printr-un zâmbet şi un cuvânt frumos. Prietenii noştri insistă să nu se piardă ceva din învăţăturile părinţilor lor, aşa demodaţi cum par generaţiei de acum. Merită efortul? Ar trebui să renunţăm la acest efort?
