“Avortul te schimbă”, aşa scria pe o reclamă dintr-un metrou. Am privit-o timp de aproape jumătate de oră, cât ne-a luat să ajungem în zona de sud a Manhattan-ului. O poză cu o tanti tânără, blondă şi tunsă scurt. O mutriţă gen Meg Ryan. Şi cu litere de-o şchioapă “credeam că viaţa va fi la fel”, plus concluzia din titlu şi adresa de web cu .com la coadă.
Sunt femeie, deci este normal să am o părere despre asta şi să fi cântărit o atare situaţie teoretică de pe când găsisem primul domn cu care să mă joc “de-a doctorul”. Sunt o susţinătoare declarată a ALEGERII, deci pro-choice după cum i se zice. Clar, în totală contradicţie cu Biserica şi mulţi oameni care consideră că un copil, oricare ar fi condiţiile, este un “dar”.
Ştiu din auzite şi din citite despre ce presupune această măsură atât de drastică. Ştiu că presupune o traumă fizică şi mai ales sufletească şi nu pot să nu blamez chiar şi societatea pentru ultima. Cea fizică se rezolvă până la urmă. Supravieţuiesc oamenii unor intervenţii pe cord sau unor fracturi deschise, deci este clar că o femeie poate trece şi peste această problemă medicală. Cu toate riscurile ce decurg din ea.
Odată “problema” rezolvată însă, începe blamul public (când se află), că a omorât un copil, că a comis o crimă, că va arde în iad etc. Blam venit de multe ori de la oameni care nu şi-au făcut timp să îi ofere o educaţie sexuală decentă (dacă e vorba de copilul lor) sau, în caz că nu sunt din familie, se ştiu chiar ei cu musca pe căciulă, dacă îi iei la o discuţie serioasă despre cum şi-au pregătit fetele pentru marele pas al maturizării.
Este foarte uşor să te uiţi în ochii unei femei şi să îi cânţi despre cât este ea de păcătoasă, când nu ştii care au fost motivele pentru care a recurs la acest gest, dacă avea sprijin din partea tatălui (mulţi “domni” dispar ca măgarul în ceaţă într-o asemenea situaţie, speriaţi şi ei de tot ce presupune viaţa de părinte), dacă aveau până la urmă cu ce să crească acel copil, dacă nu erau totuşi mult prea tineri pentru acest pas etc.
Există poveşti cu happy end de ambele părţi ale baricadei. Oameni care reuşesc să treacă peste toate dificultăţile, sunt sprijiniţi de părinţi, fac eforturi uriaşe şi reuşesc să termine şcoala sau să aibă un job bun etc. Ceea ce odată părea un dezastru se transformă într-o frumoasă poveste de succes. Un copil ce părea o “greşeală” creşte iubit şi îngrijit, iar familia se felicită pentru curajul de a se lua la trântă cu viaţa.
Există şi happy-end pe partea cealaltă, femei care aleg acest pas dureros într-un moment al vieţii, se refac, reuşesc să aibă o relaţie stabilă, un job OK etc. Peste câţiva ani sarcina nu mai este un accident, copilul este dorit, se naşte şi totul este în ordine.
Şi, cum nu toate “filmele” au happy-end, sunt şi femei pentru care “miracolul” naşterii rămâne doar o poveste, alegerea compromiţând orice altă sarcină ulterioară, există copii abandonaţi în orfelinate, puşi să cerşească sau vânduţi pe câteva sute de euro. Familii distruse, perechi tinere ce nu reuşesc să se reabiliteze profesional etc. Sărăcie, certuri, copilării distruse.
Nu am susţinut niciodată ideea unei alegeri rapide şi uşoare. Nu am susţinut ideea de a folosi avortul ca metodă contraceptivă, de către toate proastele care nu sunt în stare să aleagă o metodă din tot ce este acum la “ofertă”. Am cunoscut şi dame de genul ăsta, care la 25 de ani nu aflaseră ce se poate face pentru a preveni o sarcină şi aveau deja la activ vreo 7 avorturi.
Nu este un pas pe care să îl faci cu uşurinţă şi orice femeie cu toate ţiglele pe casă gândeşte de 30 de ori până să ia această măsură. Ceea ce pe mine mă râcâie, este uşurinţa cu care aruncăm cuvinte de genul “crimă”, “păcat”, fără să încercăm ce ar fi însemnat pentru copil viaţa în cauză.
Un copil nu este o pereche de pantofi pe care să o alegi totuşi de pe raft, că prietena cu care mergi la shopping îţi spune că totuşi îţi vin bine. Şi descoperi apoi acasă că parcă stau bine pe picior, că totuşi culoarea se potriveşte cu fusta aia bleumarin etc. Dacă o femeie nu doreşte un copil, sunt mari şanse de a nu-şi schimba opinia. Faptul că orfelinatele gem de copii şi că periodic în maternităţi sunt mame care “uită” să ia şi copilul cu ele, dovedeşte că sunt destule pe care “miracolul” naşterii nu le sensibilizează deloc. Dacă nu au rezolvat “problema” după ce au aflat de sarcină, au găsit după naştere metode de a scăpa de responsabilitate.
Comparând cele 2 situaţii, încerc şi eu să înţeleg ce variantă este mai bună: să nu se mai nască sau să fie aruncat dintr-un loc în altul, în speranţa că poate e acel rar caz de om crescut pe unde s-a putut, care totuşi nu ajunge cerşetor la colţ de stradă? Sunt şi cazuri fericite de copii preluaţi de taţi sau înfiaţi de familii ce-i vor iubi şi creşte aşa cum merită un copil. Câte sunt însă aceste cazuri şi câţi copii ajung prin canale? Cred că e bine să privim şi mai departe de viitorul imediat, atunci când avem pretenţia de decide cât de inuman este de fapt un avort.
Ca o femeie numai bună de băgat în statistici, fantazez deja la ideea de a avea o fată. Pe care să o îndrum aşa cum am făcut deja cu prietene mai tinere decât mine şi prea puţin informate despre subiectul “ruşinos”. Mi se pare intolerabil ca o mamă de fată să nu discute cu ea absolut deschis despre toate aceste probleme. Să nu o ducă de mână la un medic specialist şi să se consulte cu toţii care este cea mai bună soluţie pentru ca tânăra femeie să treacă printr-o asemenea traumă şi să aibă de luat o decizie pe care nimeni nu ar trebui să fie obligat să o ia.
Din punctul meu de vedere, de femeie care se bucură de viaţa intimă de nişte ani deja fără nicio surpriză de genul ăsta, ajungi să iei această decizie dintr-un “accident” sau din cauze medicale, când bebe ar suferi de vreo boală ce ar face ne-luarea deciziei să fie o cruzime şi mai mare, decât “uciderea” lui. Dacă se descoperă în timpul sarcinii că vei naşte un copil ce nu va putea duce o viaţă normală din cauza cine ştie cărei boli sau malformaţii, preferi să fii “criminală” sau creşti cu greu un copil mult prea bolnav pentru a spune că trăieşte de fapt? Am o verişoară al cărei prim copil are Sindrom Down. Dacă nu s-ar fi opus Biserica (sunt pocăiţi), probabil nu l-ar fi născut. Au alţi 6 copii perfect sănătoşi, de care se ocupă cum pot, în condiţiile în care sărmanul bolnav necesită atenţie aproape non-stop.
Dacă ajungi la acest pas cumplit din “neatenţie”, atunci este o problemă. Există şi cazuri în care o metodă contraceptivă nu funcţionează perfect (şi nu pun la socoteală poveştile cu “draga mea, dar ies la timp” sau metoda calendarului, din punctul meu de vedere te joci cu focul în ambele cazuri). Sunt însă destule cazuri în care se ajunge la problema în cauză pentru că tanti avea pretenţia ca altul să îi păzească fundul, este total dezinformată sau nepăsătoare.
Şi la faza asta merită şi ea un şut şi părinţii care au impresia că, dacă ea zice că e “cuminte”, aşa este. Şi că poate să se informeze de unde o putea, că doar lor le este ruşine să discute despre prezervative, diafragme sau pilule contraceptive.
De fiecare dată când o tânără, poate prea “verde” să devină mămică, albăstreşte băţul de la farmacie, este o înfrângere a ei, a familiei şi a societăţii. Pentru că societatea e prea ocupată să le facă pe femei să se simtă criminale şi păcătoase, după ce au luat o decizie foarte grea pentru ele, decât să se meargă pe o “prevenţie”. Este mai uşor să le blamezi pe tinerele care au “greşit”, decât să înţelegi că este o problemă mai adâncă. Că sunt destui părinţi care nu discută nimic cu ele. Sau cu ei. Că şi o mamă de băiat, dacă nu doreşte să devină bunică la 35 de ani, îl învaţă şi pe el câte ceva despre superbul corp uman şi interesul lui de a se multiplica. Aşa că, dacă ea este ameţită, poate că băiatul are mai mult creier să o întrebe galeş “auzi, soarele me de pe cer, noi cum ne asigurăm că rămânem doar 2 încă o perioadă?”
Eu sincer doresc să văd oraşele împânzite cu afişe despre cum să te protejezi. Despre cum să înveţi pruncii ăştia, care se grăbesc să fie oameni mari, că dragostea poate să ducă şi la probleme. Şi că schimbarea partenerilor ca pe ciorapi duce la alte probleme. Şi că, dacă nu cască ochii, distrug dintr-un şut mai multe vieţi. Şi vor sta în faţa familiei şi vor lua probabil o decizie ce îi va stigmatiza pe viaţă.
Aş promova deci ATENŢIA, COMUNICAREA şi CUNOAŞTEREA. Poate aşa se vor rări discuţiile filozofice despre cum te schimbă un avort. Pentru că nu s-ar ajunge la aşa ceva, iar cuplurile ar avea copii, atunci când se simt în stare să îi şi crească. Iar pentru situaţiile medicale pentru care nu există altă soluţie, această decizie ar fi cea mai umană cu putinţă. Cine ştie, poate se mai golesc şi orfelinatele, că ele vorbesc cel mai bine despre cât de eficientă este societatea în a rezolva nişte probleme vechi de când ovulul.
Voi ce părere aveţi pe subiectul ăsta? Sunteţi pentru alegere sau pentru viaţă? Când credeţi că este acceptabil un avort? Cum v-aţi educa sau chiar educat copiii în acest sens?
