Ieri am dovedit că urmez indicaţiile ca un bărbat adevărat şi că am orientarea turistică a unei curci bete. Aşa că trebuia să-mi iau revanşa.
Nu pot spune că azi-dimineaţă (la ora 12, dar augusta-mi persoană consideră dimineaţă când răsare minunata-i inteligenţă, nu când apare soarele) am fost chiar plină de chef turistic. Mai avem 2 zile dintr-un abonament MetroCard donat de mama lui R. (prietenul de ne suportă aici de 3 luni deja) şi, vorba lui M. (“soarele”), e păcat să nu-l folosim. Plus că vremea îmbia la hidratare continuă şi stat cu fundul în sus la soare. Deci niciun motiv de stat acasă.
După o scurtă incursiune pe Fresh Pond Road, de une luăm zarzaveurile de la Valentino (un shop de italieni cu mecla respectivului pictată pe post de sfânt), am lăsat bărbatul să revină acasă cu maşina, urmând să urc treptele spre staţia de metrou cu acelaşi nume (nu Valentino, înţelegeţi voi). Iubirea, dragul de el, era aşa stresat că îl căpăceşte cu o amendă madama de la “trafic” de era la 2 metri de el, că a pornit maşina în timp ce eu încă îmi culegeam aparatul foto din spate. Aproape să mă calce pe pantofi. Până şi tanti aia i-a strigat amuzată “please don’t kill her”. I-am explicat în timp ce traversam deja strada, că omului îi era de fapt teamă de ea, că oprise unde nu avea voie.
Ajung în M. Care M (metrou adicătele), pe lângă că merge la suprafaţă până intră în Manhattan (chestie de altfel mişto), are prostul obicei să oprească la Canal Street. Asta e în Chinatown şi, după cum zice şi numele, staţia are un puternic miros de … înţelegeţi voi. E cea mai insalubră staţie din lume, cred.
Cum azi nu mi se arăta să mă fofilez la 30 şi de grade celsius prin impuţiciunea din Chinatown, oricât de pitoresc ar fi, aveam 2 posibilităţi. Ies mai devreme, la Chamber Street şi o iau pe malul lui East River către Brooklyn Bridge. Acu’ să fiu io sinceră, am încă vie în memorie plimbarea de acu’ nişte zile de la Williamsburg Bridge la Manhattan Bridge (vreo 2 ore şi de mers prin Brooklyn pe unde şi-a dus mutu iapa, în spatele unui şantier naval .. cred că era mai aproape ruta NY – Timişoara în faza aia), aşa că pentru 2-3 săptămâni zic că mi-am făcut plinul cu zona respectivă. Asta era varianta numero uno. A doua şi cea câştigătoare a fost să urc într-un F şi să mă car la Rockefeller Center (yes, staţia din care am apărut la suprafaţă şi ieri).
Ies din metrou şi o iau în sus pe scări, când mă depăşeşte un tinerel de vreo 18 ani, cu păr lung prins în coadă. Alb de-al nostru şi destul de simpatic, care îmi trozneşte un zâmbet din ăla atât de amical că aveam impresia că mă ştie de undeva. Am verificat rapid buzunarele să fiu sigură că nu rânjeşte că m-a scăpat de grija celor 9 dolari şi 20 de cenţi pe care îi purtam după mine.
Nu, omul zâmbea aşa amboulea, probabil fermecat de mutra mea nepieptenată sau amuzat că umblu cu ditai tractorul de aparat după mine. Acu’, fie vorba între noi, la ce scule şi obiective am văzut agăţate de gâtul gagicilor, cuget că nu-s io cea mai strălucitoare stea din constelaţie.
Nu, nici nu mă aşezasem într-un rahat, să se amuze pe seama asta.
Am pus întâmplarea la sectorul “what made my day .. today” şi am purces spre 54th Street, de pe 6th Avenue.
Ieri nu vedeam London nici după ce m-am trambalat ca proasta de pe un trotuar pe altul, azi l-am “mirosit” de la colţ de stradă. Indiciul nu l-a constituit steagul american, că e o adevărată diaree de ele, ci ăl “britiş”, mare şi mândru. Un scoţian mândru de “ţara mamă”.
Am pozat şi io intrarea, ca tot omul rupt în fund, că mi-e teamă că ăia nici 10 dolari nu-mi ajungeau nici să merg la budă. Oricum, am bifat locaţia şi m-am îndreptat agale spre Times Square.
Unde WV prezenta noua Jetta, ocupând spaţiu vital de la Duffy Square. Am slobozit nişte sfinţi printre incisivi, de ciudă că ocupă spaţiu vital de “şuting”, şi am dat apoi de o adevărată beleţe, pe care am pozat-o imediat ce şi-a întors celulita către mine.
Deci ţara asta e plină de nebuni, asta e clar. Nici nu fac 5 paşi că dau de unul ce promova (foarte creativ, e drept) o expoziţie cu Tutankamon. Am văzut că duc aparatul la ochi, aşa că mi-a şi rânjit galeş:
Deja sătulă de căldură şi obosită de umblat (mai obosită după plimbarea de ieri, dacă e să fiu cinstită), căutam deja intrarea la metrou, când mi-a picat fisa că în zonă este şi Madame Tussaud. Mda, celebra colecţie de vedete “ţepene” ca orice chestie din ceară. Acu’ nişte săptămâni m-am pozat cu Leonardo al caprei, acum eram curioasă cine e la uşă. Nimeni altul decât Johnny Depp (Tomatino, îţi dedic poza :D).
L-am prins singurel 2 secunde, cât nu îl lua de gât vreo disperată. Nu am fost io mai dezinteresată, dar, fiind singurică, nu aveam cum să mă şi trag în poză şi să-l şi iau la pipăit pe onorabilul. Intrarea este 30 de dolari, am stabilit anterior că nu eram chiar solvabilă, aşa că am făcut cale întoarsă, nu înainte de a poza un restaurant de vis-a-vis. Dacă nu ascultaţi doar Voltaj, cuget că ştiţi ce e cu nenea ăla şi chitara aia a lui:
Cam asta am văzut io azi. Urc acum ce găsesc printre poze în albumul cu Times Square şi Madam Tussaud de pe bestworldimages.com, că aşa mi-e mai uşor să organizez sutele deja de poze făcute.
