S. este vecina din “dreapta”, din zona curată şi elegantă din Queens, unde vieţuim de 4 luni într-o frumoasă casă stil Tudor. Cică aşa se zice. Bun, nu este clar meritul nostru, am avut norocul prostului să testăm viaţa din Big Apple departe de vuietul constant si mirosul “zemos” dintr-un Manhattan toropit de căldură, dar şi departe de zonele “negre”, pe unde, chiar dacă nu mai este atât de periculos să circuli ziua măcar, nu prea te-ai aventura .. aşa preventiv, vorba “soarelui”.
S. este “the village idiot” sau mai exact nebuna de serviciu. Nu ştim chiar cu ce suferă exact, dar nu are clar toate ţiglele pe casă. Locuieşte cu (acum) cei 3 câini ai săi (a mai avut 2, dar au murit în lunile astea), faza care teoretic mi-o face dintr-o dată simpatică, ţinând cont că am şi eu 2 “băieţi” acasă şi mi-e dor de mor de boticurile lor. M-am “lipit” de boxeriţa familiei, aşa că am ocupaţie, dar tot nu e “fata mea”.
De obicei S. iese din casă pentru a plimba orătăniile şi pentru a se lăsa uitată la Trader Joe’s, un “grocery” din zonă. Este slabă, ridată. Fostă blondă (bănuiesc), de o vârstă greu de definit. Gurile rele zic că a trecut lejer de 50 de ani. Locuieşte singură şi, când iese din casă, îi priveşte pe toţi cu nişte ochii cenuşii reci şi bănuitori.
Pare-se că locuieşte în cartier de hăt bine şi nici părinţii nu păreau la vremea lor să fie exagerat de sociabili. Cum a prins in plin avânt perioada “flower power”, cam bănuim că şi-a prăjit destul sinapsele la vremea respectivă.
Pe lângă mania de a aduna toate gunoaiele posibile (cică şi ăsta e semn de probleme la mansardă) şi mutra acră faţă de restul bipezilor cu care intră în contact, vecina are un fel de “pasiune” pentru R. prietenul nostru. E adevărat că un om mai calm şi mai plăcut mai greu să găseşti, probabil şi Hitler s-ar fi ataşat de el. Aşa că S. devine dintr-o dată plăcută, când dă cu nasul de el şi zâmbeşte cu faţa ei ridată şi rece.
Îi trimite de câteva ori pe săptămână câte o scrisoare într-un plic roşu, scrisoare în care îl roagă să-i dea a doua zi telefonul (un fix din ăla “detaşabil”) şi cât este de important să primească acest telefon. R. i-l dă pentru că S. nu stă senzaţional cu banii şi este un vecin bun. Pe plicul întotdeauna roşu este scrisă adresa COMPLETĂ, deşi dama locuieşte “next door”. Un scris nesigur şi dezlânat. Când are chef să fie chiar şi mai “piguloasă”, lipeşte plicul cu bucăţi de timbru (“cotoarele” ce rămân la o coală).
Sfântul ştie de unde tot cumpără plicurile în cauză, dar se pare că îşi ocupă ceva timp cu scrisorile respective, culmea, deloc amoroase, deşi te-ai putea gândi şi la aşa ceva. Cum este măcar cu 15-20 de ani mai bătrână decât R. cuget că e cam greu, deşi nici vârsta nu mai poate fi o piedică în calea unei iubiri devoratoare.
Pe noi S. ne-a privit suspicios din prima zi. Ne salută politicos, după care se concentrează pe R. pentru a-i face observaţie că maşina e parcată “în faţa garajului ei”, deşi, aşa cum aţi ghicit, S. nu are maşină. Şi nici nevoie de garaj. Şi orice om cu toţi boii în staul ar fi dispus la concesii faţă de un vecin care îl ajută. Dar S. nu are toţi boii acasă.
Acum câteva săptămâni “soarele” şi-a redescoperit pasiunea pentru pozele “adevărate”. Aşa că avem toate otrăvurile în cameră, aparat de mărit, hârtie fotografică, toate ustensilele. A developat deja nişte poze şi le-a pus într-o zi pe masă, pe terasă, la uscat. Ei bine, Hitler de lângă noi a văzut asta şi ceva s-a “mişcat” în ea.
Normal, pentru alte săptămâni ne-a tratat cu aceeaşi indiferenţă pe care o arăţi unei râme, dar ieri l-a acostat pe iubi în parcare la Trader Joe’s. A recunoscut ulterior că nu era sigură că ne înţelegem (ştia că suntem “străini”), dar a prins curaj şi l-a salutat, după care i-a amintit că acum câteva săptămâni a văzut pozele puse la uscat şi că asta i-a readus în memorie ceva din tinereţea ei.
Ei bine, S., pe lângă problemele ei de acum, prin tinereţe era pasionată de fotografie. Nu a prins explozia digitalului, pentru că de ani buni e în lumea ei, dar pe la 20 şi ceva de ani era atât de pasionată, încât a făcut cursuri de specialitate şi a investit bani într-un Nikon (spre deosebire de iubi, înnebunit după Olympus, ăştia sunt pe Nikon în general). Pe când S. era tinerică, femei fotograf numărai pe degete, singura lor şansă de a ajunge într-un studio fiind ca model. O cameră foto costa enorm şi toate materialele erau o mică avere. Îşi aminteşte ce sacrificii financiare a făcut pentru a cumpăra un Nikon şi cât de turbată a fost când soţul (pe atunci era măritată) a vândut echipamentul pe droguri.
Din toată povestea asta a unei pasiuni ratate răzbate pasiunea. Este un moment de luciditate, un moment in care încetează să te privească precaut, cu ochii ăia de om rătăcit. S. zâmbeşte cu adevărat, ochii ei goi şi reci sclipesc acum. Nu ştie cum funcţionează un digital, dar iubi îi aduce aparatul pe film şi DSLR-ul lui cel nou şi îi explicăm ce face fiecare. S. a făcut poze pe film acum zeci de ani şi partea aceasta o poate înţelege mult mai uşor. Prinde însă ideea şi iubi îi arată obiectivele. Ştie despre “wide-angle”, ştie toate numerele alea pe care le recită şi el, numere care pentru mine, afon total în aşa ceva nu înseamnă nimic.
Discutăm despre tehnici fotografice, ne povesteşte despre “vechii maeştri”, aşa cum îi numeşte. “Old masters” .. în momentul ăsta are iar privirea aia plină de pasiune şi de înţelegere. Realizează genialitatea lor, le admiră opera (ştie destule nume relevante) şi înţelege că şi ea, ca noi, a iubit fenomenul, dar nu se putea ridica la un asemenea nivel. Una dintre cele mai deştepte chestii pe care le spune în ora noastră de discuţie (a fost atât de fascinantă conversaţia că abia ne-am smuls de la poveşti) este că, odată ce ai pus camera la ochi şi începi să faci poze, vezi deja lumea altfel. Înveţi să vezi frumuseţea în orice, mergi pe stradă şi “simţi” că o anumită imagine ar putea fi o fotografie frumoasă. Poţi vedea altfel acelaşi lucru pe care 10 alţi oameni îl vor percepe diferit la rândul lor.
Este uimitor ce poate spune femeia asta, care, în zilele ei bune este o individă ce funcţionează social la minim. Cu sufieciente probleme psihice până la urmă, nu doar sociale sau comportamentale. Şi totuşi, în ora respectivă, S. a fost un alt om.
Am povestit despre filmele vechi (este “fan” Ingrid Bergman şi Audrey Hepburn) şi ne spunea că adoră să le revadă pentru că pe vremea aia, fără efecte speciale şi sex, filmele erau pur şi simplu FRUMOASE. Ca un om pasionat odată de fotografie şi “antrenat” să studieze mediul cu un alt ochi, S. vede filmele astea cu atenţia pentru detaliu al unui regizor. Şi simte frumosul unei scene bine construite, aşa cum doar puţini cinefili pot.
S-a oferit chiar să caute (dacă are timp) ceva albume cu “the old masters”. Chestie frumoasă din partea ei, dar imposibilă, în condiţiile în care numai dracu’ mai lipseşte din casa aia. Şansa de a găsi ceva în mormanele de chestii adunate, este zero, dar ne face să zâmbim intenţia ei frumoasă. Dacă nu, măcar ne va scrie nişte detalii, pentru a putea noi cauta mai mult.
Am mai discutat despre limbi (faptul că româna este limbă “latină”), despre sintaxa frazei etc. Femeia este clar departe de a fi o idioată sau necitită şi am descoperit un interlocutor interesant.
Chiar mă gândeam astăzi că sunt destui oameni “ciudaţi” pe care alegem să îi ignorăm. Chiar dacă sunt sănătoşi mental, poate ni se par anoşti şi refuzăm să petrecem 2 minute în plus. Este surprinzător ce pot povesti unii oameni, este interesant să vezi cum te leagă unele pasiuni comune cu indivizi de care te despart mii de kilometri şi zeci de ani.
Voi când aţi petrecut o oră la discuţii cu un om pe care nu l-aţi luat niciodată în serios? Pe care poate l-aţi catalogat doar ca nebun sau ciudat? Vreun bătrân ce pare a fi dus din lumea asta?
PS: azi a venit din nou tradiţionalul plic roşu. Pe el stă scris cu aceleaşi litere scrise urât şi nesigur: “FOR R’S FRIENDS – PHOTOGRAPHERS’ WORKS”