După ce ne-a demonstrat Cetin cum e cu datul pe rotile, era normal să îi calce pe urme încă un vajnic blogger. Blogăreasă mai exact, dar ne înfundăm iar în detalii.
Ziua de azi a fost una plăcută pentru familia N., cea care ne suportă de 5 luni cu stoicism, să vază şi “moldovenii” cum e viaţa în Mărul cel Mare. Chiar şi mai plăcută pentru aia mică a lor, îngeraşul de 4 anişori, suspect de cuminte pe ziua asta. Probabil faptul că ambii părinţi au fost acasă a avut o influenţă. De fapt e sigur, nu probabil.
De prin mai i se tot promite gâzei o bicicletă. Este acum domnişoară mare şi, dacă tot ştie deja să scrie nişte litere şi chiar să asorteze hainele, era clar că tricicleta e de bebe. Aşa că azi ne-am suit tot poporul în SUV-ul mamei (aşa cum am precizat şi altă dată, americanilor le plac tancurile de maşini) şi la bulivar, birjar.
Mai exact pe Jamaica Ave., care este în cartierul cu acelaşi nume, unde, după cum puteţi bănui, stau numai locuitori “albi”.
Mda. Nu culoarea contează neapărat, dar oricum cartierul este “rău famat”, deci noaptea, 4 adulţi albi şi un copil blond cu ochi albaştri nu cred că ar fi primiţi chiar cu pâine şi sare.
Ca şi alte zone mai “dure” din NYC, Jamaica este super OK în timpul zilei, iar noi chiar atunci am purces la cumpărat agregat pe 2 bucăţi roţi şi încă două ceva mai mici.
Am plecat de la magazin după aproape o oră, timp în care bicicleta aleasă de sufleţică şi încercată de ea prin magazin a fost “testată” şi bibilită. Ne-am pus strategic pe lângă ea, să nu omoare oamenii pe trotuar şi i-am lăsat plăcerea de a pedala pe agregat până la maşină.
După o scurtă escală acasă (pentru a o lăsa pe D. de “meserie” mamă de gâză şi “flight-attendant” în cartea de muncă, are iar program de trezit la 2 noaptea, deci are şi nevoie de somn, săraca), ne-am dus la Juniper Park, un parc plin de europeni, în special polonezi şi chiar români.
Pentru că D. are rotile şi nu a mai venit să le pună la muncă, am decis să-mi frâng io gâtul, că totuşi cineva tre’ să facă azi spectacol. A mică era preocupată de bicicletă, după care s-a pus la escaladat toate minunile din parc. Cu doi bărbaţi de bărbaţi la supraveghere, mi-am luat ustensilele de tortură în picioare şi am purces la marcat pe răboj înc-o chestie făcută pentru prima dată.
Vedeţi voi, dragii babei, Dojo a avut rotile prin pruncie (cadou de la nişte vecini), dar din alea model antic şi de demult, deci cu 4 roţi crăcănate, nu aliniate frumos, ca soldaţii. Cum Timişoara a stat prost la capitolul patinoar ani de zile, iar familia personală prost cu banii de patine, nu mă pot lăuda nici cu balet pe apa îngheţată.
Ştiind cum i-a fost de plăcută plimbarea lui Cetin, am fo’ om ‘telectual şi am învăţat din durerea altuia. Aşa că m-am pus pe roţi cu maximă atenţie, să nu mă vărs pe acolo.
În general prima tură a fost pozitivă. Nu am vânătăi, nu m-am ciobit. Singura problemă a fost cu încetinutul, există o porcărie din aia de frână la patina dreaptă, dar mi-era teamă la început să las talpa în spate, că mă dezechilibram. Aşa că pentru primele serii am folosit din plin iarba, că doar încetineşte. Sper că n-am stricat bunătate de rotile, momentan arată totuşi conform cu specificaţiile tehnice. Am pus de 2 ori şi graţiosul posterior, tot în iarbă, în ideea că nu frânam destul de repede. Au fost însă căderi controlate (şi chiar intenţionate), în rest reuşind să stau pe ăle două picioare rotilate.
Spre finalul sejurului prin parc am început să pun şi frâne (de fapt să încetinesc), chiar să întorc cu mare grijă de parcă aş avea dosul de sticlă. Teoretic era frumos să am şi protecţii, dar nu s-a brodit şi, dacă tot am pe piele urme din trecutul glorios, bănuiam cum mă pot juli de estetic. Aşa că am lăsat puştimea de 13 ani să “roleze” mai cu graţie, în timp ce madama de 32 s-a dat ca o lebădă, uşor-uşor.
Punem şi poza ca dovadă, să nu credeţi că vă minţesc 🙂
