O primă “despărţire” de Marele Măr a fost acum o lună şi ceva, când am devenit sudişti pentru câteva zile. Am stat câteva zile în Atlanta, unde locuieşte M., fratele prietenului din NY, iar el, înainte de despărţirea din aeroport (pleca spre altă destinaţie) ne-a pregătit o listă cu “to be seen”, direcţii orientative etc. Nu cred să existe un om cu atât de mult talent în a-ţi recomanda chestii interesante, de fiecare dată, ce ne-a recomandat s-a dovedit a fi deosebit. Aşa că, dacă M. spune că trebuie să mergem la Stone Moutain, apoi mergem la Stone Mountain.
“Soarele” a trecut prin mari dureri în zilele noastre sudiste. Chiar şi eu, o friguroasă ce are confort termic doar pe la 30 de grade, am simţit că turbez de cald. O arşiţă umedă, ce face temperatura chiar mai greu de suportat. Transpiri în 2 minute şi după asta tot simţi că şi creierul s-a făcut apă chioară. Uff, nasol.
Este deci de lăudat că sărmanul meu iubi a rezistat ca un erou de război să umble prin iadul georgian, aşa că am apucat să mai şi vedem câte ceva. Pentru Stone Mountain Park ne-am dedicat o dimineaţă, nu chiar devreme, că se ştie că eu nu mă trezesc chiar uşor. După ce ne-am tot uitat pe net, cum să setăm navy-ul să ajungem acolo, am pornit cătinel cu maşina lui M.
Stone Mountain Park este un .. parc uriaş, lângă Atlanta. Se ajunge uşor la el, chiar dacă nu are o adresă exactă gen stradă şi număr. Am luat-o pe US Highway 78 şi, la ieşirea cu numărul 8, am părăsit şi noi autostrada. Erau deja menţiuni despre intrarea în Parc încă de la ieşirea a 5-a, deci imposibil să te pierzi. După ce am arătat la intrare permisul de parcare (merită să iei permis anual, dacă mergi de măcar 3 ori, decât să plăteşti bilet de parcare de fiecare dată), am mai parcurs ceva drum până la o parcare URIAŞĂ, unde trebuia să laşi maşina.
Am ieşit din agregat, deja sufocându-ne de cald şi am intrat spre zona de atracţii. Permisul de parcare înseamnă că ţi-ai rezolvat cu maşina, în Stone Mountain Park însă, pentru atracţii plăteşti. Un bilet pentru o zi costă 27 de dolari pentru un adult şi îţi permite intrarea cam peste tot. Cum noi doream doar să ne plimbăm pe acolo, am ales să nu plătim nimic, decât dacă este necesar.
Prima zonă de atracţii este gândită pentru “sporturi extreme” şi tot felul de atracţii similare. Era plin de copii şi adulţi, cocoţaţi pe frînghii, scări, tot felul de acareturi. Cum nu ne interesa neapărat subiectul, am trecut mai departe. Sunt tot felul de căsuţe ca în “vestul sălbatic” şi fiecare vinde ceva.
Cum aveam burţile pline deja, nu ne-au interesat atracţiile culinare, aşa că am pornit vitejeşte la vale, apropiindu-ne de muntele propriu-zis, o stăncă ţeapănă şi sculptată la mijloc.
Tot pe partea respectivă este şi o gară micuţă (ce semăna izbitor cu cea filmată în documentarul de la Cyclorama), şi un tren pentru turişti. Am pozat “artistic” calea ferată din pădure şi chiar trenul în gară, vă invit să vă delectaţi cu pozele respective:
A urmat o plimbare chiar prin păduricea respectivă, pentru că era ceva mai răcoare. Am avut o tentativă să luăm cu noi un bulgăre din pământul foarte roşu de Georgia, dar ne-am amintit ce prăpăstioşi sunt americanii prin aeroport, ne mai arestau ăştia că ducem cine ştie ce daravele, aşa că am aruncat mostra. Ne-am dus foarte aproape de munte, aşa că i-am facut şi o poză mai “intimă”:
Odată ajunşi la “buza” muntelui, era clar că trebuie să facem stânga-mprejur. Zona este dominată de o “pajişte” în stil american, cu mici “intrânduri” de ambele părţi, fiecare semnificând un stat sudist. Pentru a şi înţelege ce vreau să scriu, am pozat “harta”, chiar dacă nu se înţeleg perfect detaliile:
Cum lumea urca pe munte şi iubi a refuzat varianta “urcăm pe potecă şi sperăm să nu crăpăm de cald”, am apelat la soluţii tehnologice, adică o telecabină ce face “naveta” până sus. Acum, de dragul exactităţii matematice, oi recunoaşte că-s două, dar înţelegeţi unde bat. Aici am plătit bilet (nu mai ştiu sincer cât a fost, ceva în jur de 10 dolari parcă) şi am stat cuminţi la coadă.
În telecabină am aflat că era ziua unei fetiţe de 4 anişori, aşa că doamna ce opera agregatul a luat-o în braţe, a lăsat-o să apese pe butonul de start şi chiar ne-a invitat să îi cântăm la mulţi ani. A mică era terminată de bucurie, mă gândesc că va fi o amintire frumoasă pentru ea.
Am ajuns şi în vârf, de unde se vede frumos Atlanta (na, la ceva depărtare, dar tot frumos) şi imensele spaţii verzi ce îi sunt specifice. Pun 3-4 poze aici cu vederea de pe munte, restul le veţi găsi pe bestworldimages.
După ce am îndurat călduri criminale, ne-am plasat din nou în cabină şi am coborât de pe munte. Cu toate că nu ne-am dat pe toate atracţiile tot au trecut câteva ore bune de stat prin parc.
Pentru multe familii din Atlanta Stone Mountain Park este o atracţie deosebită. Dacă ai şi copii, este clar că stai toată ziua. Chiar şi pentru cei fără “codiţe”, e un loc frumos de vizitat, aşa că, dacă vă “întâmplaţi” vreodată prin Atlanta, vă recomand să nu ignoraţi această locaţie. Şi, dacă aveţi noroc să nu nimeriţi chiar vara, poate plimbarea pe acolo va fi chiar şi mai plăcută.
Nu închei articolul fără să admir încă o dată modul în care oamenii ăştia ştiu să facă turism şi bani. Stone Mountain este frumos, dar găsesc la orice oră, chiar şi în munţii noştri joşi, locaţii de 100 de ori mai frumoase. Dar ei au ştiut să investească în amenajare şi acum fac bani grămadă. Poţi să duci copilul sau copilul din tine la tot felul de atracţii de “agăţat”, poţi merge cu trenuleţul, cu telecabina, ai mâncare, loc de sport etc. Şi fiecare chestie COSTĂ. Este incredibil de curat şi de bine organizat, lumea e politicoasă şi amabilă, este loc suficient pentru toţi. În fiecare zi parcul este plin ochi de oameni, ei plătesc zeci de dolari fiecare, parcul face bani şi toţi sunt mulţumiţi.
