Circulă o frumoasă leapşă prin blogosferă despre cum să dezvolţi în copiii tăi dragostea pentru cuvântul scris. Cum nu există încă un dojo junior, mă gândesc că ideile mele despre subiect ar fi la fel de relevante ca ideile mele despre cum se poate urca Everestul. Aşa că m-am gândit să profit de minutele astea de linişte şi să vă povestesc despre cum am ajuns eu “şoarece de bibliotecă”.
Înainte de toate, un mic istori al “iftozilor” de pe la ’50 încoace.
Bunicii în cauză au venit din Moldova (el), Ardeal (ea) cam după răzbel. Mulţi copii în ambele familii, sărăcie cruntă după război. El a plecat dintr-un sătuc de pe lângă Suceava spre o cariera în armată, pentru că abia terminase cu chiu cu vai o profesională. Ea a plecat dintr-un sătuc de lângă Sibiu pe la 15 ani, după ce ambii părinţi s-au sfârşit înainte de vreme. Orfană şi fără prea multe perspective, a venit în Banat la fratele mai mare.
Începutul lor ca familie a fost marcat în continuare de sărăcie şi probleme. Ajutor de “acasă” nu aveau de unde să primească, aşa că trăiau modest în Cluj (acolo au început, după alţi ani au ajuns în Timişoara). Pentru ea, cărţile şi învăţătura erau de maximă importanţă. A fost un copil foarte silitor, chiar dacă nu a avut ocazia să facă mai mult de 7 clase. A mers apoi la liceu şi tot felul de cursuri posibile, doar că nu a putut face şi facultate, că avea deja copil şi trăiau greu. Sunt convinsă că ar fi absolvit-o cu lauri, la cât de deşteaptă şi interesată de studiu era.
I-a rămas însă respectul aproape religios faţă de carte, la propriu şi la figurat. Nu şi-au permis multe cărţi, dar avea câteva pe care le-a trambalat după ea din gazdă în gazdă. Avea o poliţă simplă şi sărăcăcioasă, pe care tronau cele câteva cărţi. Dintre ele cea mai importantă era un volum mare din Momente şi Schiţe, pe care încă îl avem acasă, “decopertat” şi rupt.
Au venit în cele din urmă în Timişoara şi au primit locuinţă într-un bloc al armatei. A fost perioada de rate pentru tot: televizor, mobilă, covoare, frigider. Şi-au plătit lunar dările şi au reuşit să transforme casa cea nouă şi goală într-una primitoare. Vechea pasiune a dus la achiziţionarea unei biblioteci grele şi (la vremea aia) foarte scumpă, în care de acum să poată aduna în linişte cărţile cumpărate.
Tată-miu a crescut odată cu biblioteca şi petrecea aproape toată ziua citind. Pe când era mic, stătea cu fundul în cascheta de ofiţer a tatălui său şi se uita prin reviste. Apoi a crescut, de nu mai intra în caschetă, dar citea cu sete tot ce prindea în mână.
Am fost atrasă personal spre citit de pe la 5 ani şi ceva. În vremea aia bunică-mea îmi citea înainte să adorm şi, obosită cum era după o zi de muncă, adormea de multe ori în mijlocul poveştii, în timp ce eu spuneam autoritar “mai departe”, până nu mai aveam cu cine discuta. Citea din Fram Ursul Polar sau Clăbucel, pentru că eram “ursuleţul” lor.
Soluţia pentru problemă i-a venit într-o seară ce s-a desfăşurat pe tipicul tradiţional deja. Era din nou adormită şi eu tot doream să aflu mai mult. Aşa că a decis să tragă de mine să învăţ să citesc, să scape de gura mea.
Într-o primă fază “citeam” cărţile după amintirile mele (erau citite des şi le cam ştiam). Am prins apoi semnificaţia literelor şi citeam seara singură, spre bucuria ei.
N-am simţit niciodată că aş fi “forţată”, pentru că seara se citea. Tată-miu îmi recomanda şi alte cărţi, aveam deja abonament la bibliotecă, mă întrebau una-alta din ce am citit. Nu am primit bani pentru a citi, singura metodă de a mă convinge a fost veşnicul “concurs” cu tată-miu (care a fost un copil excepţional de cuminte şi de studios), plus încurajările şi laudele când chiar ştiam ceva.
Odată ce am prins câteva cărţi bune, am prins şi dragostea de citit, aşa că, după câteva ore de bătut mingea şi băieţii în curtea blocului, mă aşezam elegant pe burtă şi citeam ore întregi. Aveam deja unele seri în care veneau ai mei să sting lumina, altfel făceam nopţi albe. Au fost cazuri prin vacanţe când am citit până la 7 dimineaţa, pentru că pur şi simplu nu am putut lăsa cartea din mână.
Cel mai important moment era când, în mijlocul sufrageriei, mă proţăpeam în faţa bibliotecii uriaşe şi pline cu cărţi, cu mâinile în şold şi o mutră superior-acră “mdea, să văd şi eu ce mai găsesc pe aici de citit”. Şi, când ai mei făceau eventuale propuneri, spuneam cu un ton superior “pe asta am citit-o”, de parcă citisem tot ce s-a scris până atunci. După câteva minute de căutări găseam câte un volum interesant şi aveam ocupaţie toată ziua.
Am avut şansa în liceu de dascăl bun de română, mi-aş dori să spun la fel despre doamna de la gimnaziu, dar am doar frustrări şi amintiri neplăcute legate de persoana în cauză. Cert este că în familie s-a citit mereu şi ocupaţia în sine a fost mereu promovată. Ai mei şi acum sunt turbaţi că nu mai citesc ca odată, chiar dacă ingerez zilnic destulă informaţie. Formatul electronic se pare că le ia posibilitatea de a “cuantifica” evoluţia studiilor mele.
Nu ştiu deci cum îmi voi face copilul să iubească lectura. Sper să aprecieze munca de zeci de ani a stră-bunicilor şi bunicilor, să fie atras de materialele educative cu care îi vom umple camera, să ştim să îl facem să dorească să cunoască mai mult. Oricum de exemple nu va duce lipsă, nici de cărţi. Să sperăm că va fi bine.
Voi cum v-aţi îndrăgostit de citit?
