Am vrut sa incep cu ceva de genul “sorry seems to be the hardest word” ca se potriveste cu piesa lui Sir Elton John, dar ramanem la zicala romaneasca traditionala ..
Mi-a trecut prin minte chestia asta acum cateva saptamani bune si am dat “draft” *ceea ce va recomand si voua ca metoda de combatere a absentei prelungite si nejustificate a muzelor de la capataiul vostru de globberi.
Astazi mi-am reamintit de geniala schita de titlu (ca nici un titlu intreg nu era), asa ca va delectez cu produsul gandirii mele superioare, observatia conform careia NU suntem in stare sa spunem pur si simplu “da, mai, am gresit, imi cer scuze”, ci trecem imediat si la scuze si explicatii si uneori chiar minciuni: “da, mai, dar stii ca …”
Ma fac vinovata de aceesi “boala” si eu .. am observat de asemenea ca incerc sa gasesc scuze, pentru ca un simplu “regret” sau “imi pare” rau este parca prea simplu. Tinem mortis sa ne disculpam, sa incercam sa ne “explicam” greseala, sa scadem din gravitatea situatiei adaugand niste balast de informatie.
Pana la urma pe cel care avea o anumita expectanta din partea noastra il cam doare la perciuni ca ne-a mancat cainele tema de casa (chiar nu stiu ce caine idiot ar face asta, al meu, pe cat de obraznic si pofticios este nu ar manca hartie. Nici daca are ciocolata pe ea.) .. ca ne-a murit pisica (eveniment ce se repeta obsesiv de cate ori suntem in “jena”, desi este sarmana una singura .. poate ca are ceva legatura cu vietile in cauza) etc.
Exista si situatii grave in care ne putem disculpa: nu am invatat la sesiune pentru ca am avut un deces in familie, nu am predat lucrarea la 8 dimineata pentru ca de la 7 eram in Urgente cu mama etc. In rest sunt chestii simple, la care se poate spune simplu: “da, am gresit. Scuze”.
E oare OK asa? Ar trebui sa ne “salvam” scuzele pentru situatii cu adevarat importante? Voi ce ziceti?
