Pedagogic, clasa a X-a. Aveam deja un an şi ceva de practică pedagogică la activ şi mă îndrăgostisem de copiii din clasa a II-a, chiar de la noi, că eram de la clasa întâi la a XIII-a. Sentimentul era de-a dreptul reciproc, că nu puteam intra liniştită în sala de clasă, şi mă puneau tătarii la zid, urlând din cele 40 de piepturi mici “Ramooooooooooo”. Au fost primii la care am făcut practică şi ne-am aranjat încât tot pe acolo să mă învârt.
Învăţătorul era un tip foarte serios de felul lui, super sever şi totuşi iubit. Învăţau puştii ăştia de ziceai că toţi se pregătesc să ia un Nobel la final de an. Superbă clasă.
Cum omul mai avea şi el una-alta, mă roagă într-o zi să stau cu copii o oră şi să le dau un extemporal (ceva dictare, cuget) pentru care vor primi şi notă. Ajung la ora stabilită, mă lipeşte trupa de perete ca de obicei, încercând fiecare să mă pupe, pleacă omul, începem lucrarea. Dictez, copiii super-cuminţi, termin, iar caietele, urmând să le dau învăţătorului să le noteze. Unul dintre elevii “over-achiever” din clasă (că se băteau la note, de zici că nu mai exista altă treabă pe lumea asta), începe să plângă. Că n-a terminat, că n-a scris corect, că ia notă proastă, că îşi strică media. I-am spus să fie liniştit că oricum a scris destul de bine, deci nu era vorba de o notă proastă (erau note pe atunci la I-IV). Probabil un 8. Nu vreţi să ştiţi ce tură de plâns a tras că ia probabil 8.
Ies de la clasă, era pauză, cu braţul plin de caiete să le predau învăţătorului. Mai discut cu o colegă, ce ieşise din clasa noastră şi-mi dădea raportul ce s-a predat la ora de la care am “chiulit” eu, când se aruncă asupra mea mama puştiului. “Vai, dar ştiţi că i se strică media. Nu se poate să nu conteze nota asta?” Păi cum soarele meu să nu conteze nota. Că nu io-s dumnezeul lor. Io tre’ să predau caietele învăţătorului şi să se spele cu ele pe cap. Dacă el consideră că nu contează, nu contează.
“Dar totuşi poate încercaţi” insistă individa, deşi îi repet în continuare respectuos că nu e de competenţa mea, în continuare şocată de cât e de disperată pentru un rahat de 8, pe care ăl mic îl poate “îneca” în 10 şi tot iese media. Şi, chiar dacă are media 9, probabil va supravieţui clasei a doua.
“Uitaţi aici o atenţie, poate încercaţi totuşi”. Nici n-apuc să-mi adun mandibula căzută pe podea de şoc, că dispare, lăsându-mi o ciocolată în mână. Deci să încerc totuşi, chiar dacă am spus CĂ NU AM NICIO PUTERE.
Am rămas ca la dentist câteva secunde, simţindu-mă ca un om gol puşcă în mijlocul unui stadion plin cu 100 de mii de oameni. Am fost “mituită” cu o ciocolată de o mamă, obişnuită cu plocoanele. O mamă care nu concepea că puştiul ei poate să ia şi altceva decât 10, mai ales că lua nota pe barba lui. Da, nu a fost atent, a zbanghit ceva. Nasol. Că aşa e în şcoală. Mai iei şi un nouă. Unii am mai luat şi câte un 4 (extrem de rar, dar s-a mai întâmplat) şi iată-ne vii, bine merci. Şi nu suntem nici proşti grămadă. Dacă nu am fost 100% OK, am luat notă mai mică. Nu suntem roboţi să fim mereu programaţi pentru rezultate maxime. Eşti obosit, te doare-n dos, ferească sfântul, se mai întâmplă una-alta.
Nu am putut, normal, rezolva nimic. Probabil că învăţătorul i-a “rezolvat” nota. Sau nu, chiar nu mă interesează. Momentul ăla însă a fost unul definitoriu. A fost pentru prima dată când am realizat că munca de dascăl nu înseamnă doar partea aia frumoasă, de muncă alături de copii. Pe care i-am adorat şi cu care lucram dumnezeieşte. Erau atenţi şi bine pregătiţi, eu aveam o voce destul de ţeapănă plus că aveam ceva “har” pentru munca asta. Din păcate însă munca de dascăl însemna să am de lucru cu părinţii lor. Cu indivizi care văd un soare în progenitură şi devin chiar agresivi, dacă nu iese cum planifică ei de acasă. Care sunt gata să cumpere notele copiilor lor, când aceştia nu “performează” la standarde şi fac caz de orice 9, de parcă vine uraganul.
A fost singura dată în anii ăia când m-am simţit UMILITĂ. Şi am realizat că, în momentul în care voi ieşi la catedră pe pielea mea, va trebui să înghit în continuare aşa ceva. Să învăţ “să iau”, deşi nu aşa mă crescuseră ai mei, sau să trag ponoasele unei corectitudini exagerate, cu un salariu celebru de prost. Aveam vreo 16 ani şi pentru prima dată mi-era scârbă de ceea ce a fost odată visul meu şi al familiei mele, pentru că nu am ajuns în respectivul liceu din întâmplare.
Adevărul este că nu aş putea “închide ochii” pentru a favoriza un copil, când ştiu că nu este corect. E o educaţie proastă de la ai mei, naiba ştie. Cert este că am terminat liceul şi am refuzat să intru “în pâine”. Le-am spus alor mei că pe salariul ăla mor de foame (chestie corectă şi atunci, ca acum), mai ales că ştiu că nu aş putea “primi” nimic de la părinţi. Furia alor mei, ce vedeau că arunc 5 ani de liceu de specialitate, mai ales că profesorii mei mă lăudau că voi fi un dascăl deosebit, s-a mai domolit când au înţeles că aş munci pentru un salariu mic şi ATÂT. Că nu aveam obraz să îmi “suplimentez” veniturile aşa cum ştiam că o fac majoritatea învăţătoarelor pe care le cunoşteam. Au fost turbaţi şi într-un fel mândri de mine, până la urmă ăsta era rezultatul educaţiei de acasă.
Am mai prins încă doi ani de modul pedagogic şi la Litere, deci am mai predat o perioadă, deşi atunci ştiam cât se poate de sigur că nu voi porni niciodată pe acest drum. Aveam deja nişte ani de radio la activ şi era clar că timpul viselor cu statul la catedră a trecut demult. Am predat la tot felul de clase, am întâlnit tot felul de copii. Profesorii la clasele cărora predam erau şocaţi că nu doresc o carieră în domeniu, pentru că aveam “acel ceva”. Îmi plăceau copii, se lipeau repede de mine, orele erau alerte şi mă ascultau, culmea, în condiţiile în care majoritatea colegelor abia se descurcau cu ei. Una dintre doamnele respective mi-a spus, când mi-a dat zecele corespunzător semestrului respectiv, că e mare păcat că nu intru în învăţământ. I-am răspuns că pasiunea pentru domeniul ăsta s-a stins şi că viitorul meu e în radio. Şi că, poate 7 ani pierduţi cu practici pedagogice şi mestecat manuale de didactică şi diverse pshihologii mă vor face, sper, un părinte mai bun.
Au trecut ani de atunci, îmi amintesc cu drag de sutele de copii pe care i-am cunoscut pe atunci. Sunt oameni în toată firea unii dintre ei, probabil puştiulică respectiv e ditai bărbatul. Singura amintire urâtă este a acelei încercări de “mituire”. După atâta timp senzaţia de şoc şi de ruşine încă nu s-au şters. Pentru ea probabil a fost doar unul dintre paşii făcuţi pentru a-i uşura copilului accesul spre medii mai mari, paşi inutili spun eu, în condiţiile în care era un copil studios şi cuminte. Dar e bine să fii sigur, nu?
