Am un respect aproape “religios” pentru oamenii care creează ceva. Că este muzică, pictură sau gablonţuri, nu contează. Mă impresionează că au acel mic demiurg în ei şi că, prin talent şi muncă ajung la nişte rezultate senzaţionale. Am privit cu maximă plăcere documentarele American Chopper de pe Discovery, pentru că 1. ador “albinuţele” (sau bondarii, dacă e să discutăm despre agregatele cu herghelii întregi de cai putere şi 2. ador să văd oamenii talentaţi la muncă.
Trecând peste show şi bla-bla, ajungem la “sămânţă”: zeci de ciocane peste deşte şi sute de nopţi nedormite. Iar rezultatele se văd.
Şi cum umblam creanga prin Times Square, încercând să evit să intru în faţa camerelor foto (aşa cum şi restul de turişti sunt atenţi să nu-mi strice mie poza), ajung la un chioşc din ăsta făcut “ad hoc” de face reclamă la Air Force. Cică e Air Force Week.
Şi, tot învârtindu-mă să mai fac nişte poze cu “piaţa”, dau de asta:
Normal, ca tot omu’ privitoriu de Discovery, cuget pentru mine că agregatul ăsta custom made e demn de OCC.
Mda, se pare că am ghicit. Vă mai ataşez nişte “detalii”, că arăta de să leşini. Se tot oprea lumea s-o vadă. Partea nasoală e că se puneau să pozeze lângă ea, aşa că mai greu s-o prind “singurică”.
Ţevile de eşapament:
“Butelcuţa” de combustibil:
Vârful de pe aripa din faţă nu e chiar “pedestrian friendly”, dar arată super.
Asta era retrovizoarea. Şi o parte de ghidon.
Niscaiva “angrenaje” şi alte detalii tehnice.
Jucăria a fo’ construită pe “model” F/A-22 Raptor, pentru Air Force, şi a costat vreo 150.000 de washingtoni. Da, am o mare admiraţie pentru indivizii ăştia, care au pornit cu atelierul ăla amărât şi au făcut hăt bine jucării din astea de 100-200 de mii de dolari. Da, au sediul central în statul New York şi da, sunt o idioată că nu mi-am făcut timp să ajung şi pe acolo.
Mai erau şi chestiile astea mari şi gălăgioase. A pus unu’ în funcţiune măgădăul ăsta de A10 şi eram la 5 metri de el. Era să-mi cadă inima în chiloţi, la cum a sunat. Oricum, tot chopper-ul îmi place mai mult 🙂
