De când m-am întors în ţară, le-am povestit tuturor că a fost o chestie pentru care îi respect pe americani: orice rahat de “atracţie” au, ştiu să facă destul caz şi de multe ori şi bani. Că e Empire State Building sau o piatră pe care a şezut fundul lui Washington, când îşi lega şireturile, ăştia pun imediat la cale un “muzeu” şi un gift-shop (deh, yankei, ce să le faci). Mulţi români mi-au spus că americanii îs vai de dumnezeii lor, că n-au istorie. Drept e că istoria lor “oficială” se numără de mai puţini ani decât a noastră, dar ei ştiu să prezinte orice rahat şi să promoveze chiar şi non-istoria asta.
Şi uite că luni m-am simţit al naibii de mândră de un oraş pe care teoretic, la ce criză e acum, nu prea ai da doi lei.
Am avut o scurtă incursiune la Crivaia, aşa că ne-am suit în dojomobil şi am purces spre Semenic, normal, via-Reşiţa. Vremea destul de bună s-a transformat în “noiembrie”, aşa că am suportat destoinic 9 grade celsius. Mai ales că, pe când omul meu făcea poze de zor, eu stăteam lejer în maşină la căldură. Am făcut şi eu câteva prin Crivaia, dar sunt absolut insipide, aşa că nu vă plictisesc decât cu una, făcută lângă barajul pe care nu mai poţi merge, că e păzit. La fel şi cel vechi.
Cam aşa era cerul. După aia s-a făcut pur şi simplu cenuşiu, aşa că s-a dus naibii orice dorinţă de a face nişte poze “mişto”. Cum cavalerii sunt cavaleri şi la munte, iubi s-a înfiinţat cu un “smoc” de brânduşe, ce au primit imediat casă în scrumiera maşinii mele (folosită până acum pentru a ţine monede, că nu se fumează în dojomobil).
După ce au dat de ceva căldură, “fetele” s-au deschis de ziceai că am florărie în maşină.
La întoarcerea spre Timişoara aveam deja planificată o oprire la parcul cu locomotive din Reşiţa, parc pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să oprim. Cum nu ne grăbeam niciunde, ne-am acordat nişte minute (cred că aproape o juma’ de oră) pentru a ne fâţâi pe acolo.
Faza asta cu iuţeala m-a dat pe spate. Deh, produsul era vechi, “viteză” se scria pe din alea ceva mai noi. Oricum felicit pe această cale CFR că sunt în continuare la nivelul secolului al XIX-lea.
Nu ştiu sigur cât am stat, că “soarele” a avut planuri de pozat cu digital şi pe film, ne-am plimbat pe lângă fiecare locomotivă şi am căscat ochii. În cazul unora doar roţile erau deja mai mari decât noi. Am plecat de acolo ambii cu poze interesante şi un zâmbet larg.
Da, dom’le, o idee GENIALĂ prin simplitatea ei. Pui mâna pe nişte “vechituri”, pe care probabil le-ar fi mâncat rugina cine ştie prin ce depou, dai un strat de vopsea, pui 2 rondouri de flori, să arate a parc, o “placă” de explicat şi un nenea ce să se plimbe pe acolo, că totuşi uneori ţara e locuită. Şi gata. Ai o ATRACŢIE turistică într-un oraş care abia respiră în ultimii ani, financiar vorbind. Şi totuşi există ceva ce face Reşiţa deosebită.
Am dus în ultimii ani artişti la Gărâna pentru Festival. Toţi au observat “muzeul” şi le-a plăcut ideea. Probabil şi-ar fi dorit să ne oprim acolo câteva minute, dar nu era timp, că tot pe fugă am fost. Dar cu siguranţă le-a rămas în minte “oraşul cu trenurile”, pentru că asemenea obiecte nu trec neobservate.
Da, am văzut muzeu într-un far dintr-o locaţie mai “ne-turistică”, am văzut diverse ocazii în care americanii au făcut din rahat bici. Şi uite că la Reşiţa există ceva frumos, greu de uitat sau ignorat. Intrarea este liberă şi merită să pierdeţi o jumătate de oră din viaţă admirând nişte locomotive ce odată scriau istorie.
PS: restul de poze îs pe bestworldimages, la secţiunea “Locomotives Museum”.