Din seria “cu ce tâmpenii mai pierd unii timpul”, azi povestim despre un reality-show pe care l-am urmărit de la sezonul întâi la ultimul difuzat până acum (9 complet, văd că se găseşte şi 10 deja – primele 3 episoade). The Biggest Loser a început în 2004 şi istoria e chiar simplă: se iau câţiva domni şi doamne cu probleme ponderale severe (în ultimele sezoane s-a ajuns la situaţii “şocante” – concurenţi femei de peste 150 de kile – recordu e pe la 180 şi bărbaţi trecuţi lejer de 200), se duc la un “ranch” undeva unde e cald şi iarna (California sau Florida), sunt puşi la sport 6-8 ore pe zi, plus o nutriţie mai mult decât controlată.
Cel care la final are cel mai mare procentaj de masă pierdută (să nu zic greutate), ia pot-ul cel mare de 250.000 de washingtoni. Din ăia eliminaţi (în fiecare episod aproape unul e trimis acasă, ca la Big Brother), ăla de a pierdut ăl mai mare procent, câştigă 100.000 de coco.
Există 2 antrenori personali (Bob Harper şi Jillian Michaels – mai era o duduie, dar numai un sezon), o echipă de medici, că nu ştii care pică lemn de la efort, plus prezentatoarea Alison Sweeney (din Days of our Lives) şi echipa de concurenţi, puşi pe dat jos kile şi căpătuit.
Fiecare săptămână începe cu o “tentaţie”. Dacă sunt de acord să consume diverse chestii “hipercalorice”, au şanse de au câştiga diverse avantaje în “joc”. Urmează şi un “reward challenge”, unde sunt puşi la diverse concursuri ce presupun destul efort chiar şi pentru un om cu o condiţie fizică decentă. Aici pot câştiga imunitate (deci nu pot fi eliminaţi săptămâna respectivă) sau diverse premii în bani, produse ori un anumit număr de livre ce li se vor scădea la cântărire, deci au şanse de a nu fi coada clasamentului.
Înainte de finalul de săptămână se petrece şi “last chance workout”, adică ultima şansă de a mai da juma’ de kil jos, care antrenament este atât de draconic, că te cam ia cu spaime. Cred că în cele mai glorioase vremuri ale mele la karate un asemenea antrenament m-ar fi omorât.
Toamna se numără bobocii, la Biggest Loser finalul de săptămână arată cine cât a dat jos. Există o linie galbenă peste care e bine să te găseşti. Ultimii doi jucători ca pierdere procentuală de masă intră la “vot” şi unul va fi trimis pachet acasă.
Ce nu e mişto la “şou”: toate dramele şi dracii concurenţilor, plânsete, scormonit rahatul din trecutul lor, micile alianţe, reclamele mai mult sau mai puţin ascunse. Nu este un show exagerat de inteligent, aşa că nu sunt multe ce-l deosebesc de Big Brother sau “Noră pentru mama”.
Şi totuşi de ce l-am urmărit?
Pentru că există multe lucruri care mi-au plăcut acolo, mai ales ideea că, pentru un om care are probleme cu “greutatea” nu vorbim de o perioadă, vorbim de TOATĂ VIAŢA. Am avut 2 colege acum câţiva ani ce “făceau” dietă şi mâncau varză toată ziua. După aia au trecut la alte chestii “azi doar 2 banane, mâine 2 portocale”. Una dorea să dea jos vreo 15 kile în 2 săptămâni, să fie “mişto” pentru Revelion. Normal, după ce reuşeau să dea ceva jos şi să nu intre totuşi în spital de inaniţie, se apucau din nou de mâncat “normal” şi o luau periodic de la început.
Pentru concurenţii Biggest Loser viaţa la “fermă” e foarte simplă. Nu fac nimic toată ziua decât să-şi rupă gâtul la “gym”, mănâncă totul cu atenţie, au liste de mâncăruri şi câte calorii conţin şi se joacă de-a scăderea toată ziua (caloriile “băgate” în sistem să fie mai puţine decât cele arse). Au câteva luni să dea jos 50-100 de kile şi să încerce să ia lozul cel mare. Interesant este însă când revin acasă, pentru că acasă ai program de muncă (doar nu toţi în casnici), ai copii, nu mai poţi mânca atât de “atent”, plus că programul de gym nu mai poate fi de 6-8 ore pe zi, că nu eşti sportiv de performanţă.
Şi revenirea asta acasă este dificilă, chiar dacă teoretic au fost şcoliţi destul de bine despre cum să îşi gestioneze de acum încolo problemele. Este şi adevărat că majoritatea termină sezonul aproape de ideal, deci e doar muncă de mentenanţă.
Există concurenţi care au pus aproape totul la loc (câştigătorul sezonului al 3-lea avea 400 şi ceva de livre la început de show, a câştigat sezonul şi apoi, într-un an a pus aproape totul la loc – până pe la 370 de livre), unii care au mai pus vreo 20-30 de livre peste (mai ales că unii au exagerat înainte de marea finală şi nu s-au hidratat câteva zile, doar să fie mai slabi, aşa că trecând la o hidratare normală, au pus imediat nişte kile), dar şi unii care peste ani au rămas la fel. Unii sunt acum “ambasadori” şi “vorbitori”, unii şi-au luat certificat de personal trainer, alţii doar încearcă să aplice zilnic ce au învăţat acolo şi să îşi ţină “greutatea” într-o anumită limită.
Mi se pare remarcabil ce efort depun oamenii ăştia şi cât sunt unii de hotărâţi. Chiar dacă nu au câştigat sezonul, au fost unii concurenţi atât de serioşi şi de onorabili, că meritau un premiu ceva. Există şi “jucătorii”, cei care au doar banii în minte, dar sunt şi destui pentru care fiecare provocare este încă o limită ce trebuie depăşită. În ultimele sezoane concurenţii au alergat un semi-maraton şi chiar maraton, chestie care zic eu că merită toate laudele, că suntem destui fără asemenea probleme care am crăpa la kilometrul 2.
La ce am văzut prin SUA vara asta, un asemena show este binevenit. Sunt mulţi care la serviciu organizează concursuri similare şi iau atitudine. Avem chiar o prietenă în NY care a slăbit la începutul anului parcă, într-un program similar la job, după ce ani buni s-a tot luptat cu kilogramele în plus.
Este deci un show “uşor”, dar care mi-a făcut sincer plăcere. Ador să văd transformarea, schimbări de atitudine şi reuşite. Nu poţi să nu zâmbeşti măcar când auzi câte un concurent că se “plânge” că nu-l mai salută lumea pe stradă că nu ştiu cine este.
Aţi vizionat minunea asta? Sau îs singura “telenovelistă” de aici?
